Multă vreme de tăcere. Multă vreme în care am încercat sa învăț cum să trăiesc cu ce viata mi-a amputat. Poate ca azi am înțeles ca e inutil sa plângi jumătatea smulsa încetul cu încetul din tine, căci ei oricum nu ii va păsa.

Respingeam orice transplant, dar azi...azi m-am târât la fereastra si mi-am văzut jumătatea întregită..dar nu de mine. Am văzut-o alergând prin primele frunze de toamnă, în timp ce eu îmi plângeam invaliditatea. Am vazut-o râzând si sărutând, în timp ce eu îmi ștergeam lacrimile. Am văzut-o luand in brate fericirea si strângând-o aproape de inima ei, in timp ce eu imi pierdeam speranta. Am zarit-o încrezătoare, radiind și fredonând, in timp ce eu abia vedeam cum vântul așterne toamna la fereastra mea. O toamnă ce a stat ascunsa un an in suflet iar astăzi cucerește pământul, scăpată prin fereastra deschisă. Atunci, cu ochiul stâng mi-ai desenat indiferenta ta, ai ridicat mâinile si ti-ai luat zborul către casa cui te are. Ai lasat in urma doar praf si cuvinte împrăștiate printre crengile rușinate de goliciunea lor.

Si e toamna iar. Şi iar va fi iarnă...și cerul știe ce brate ma vor încălzii si ce inimi tu vei zdrobi. Si e toamna iar, dar nu mai plec genunchii ca-n trecut, caci nici macar Dumnezeul meu tăcut nu ma mai ascultă. Azi strâng în pumni învățăturile culese și cu ochii către El murmur: "A meritat?"