Am sa-ti spun multe. Am sa-ti arat locuri si pamanturi pe care nu le stii. Le-am gasit in pribegia mea, le-am masurat si le-am ingradit pentru a le pastra neatinse...doar pentru tine. Am gasit locuri pline de pace, locuri pe care timpul nu le-a ajuns si dupa care pana si ingerii plang. Nu e fir de iarba sa nu-ti spuna dorul meu.

De te-as afla, am atatea sa iti spun. Tacerile mele si gandurile ce au trecut in lunile acestea stiu ca ai vrea sa le auzi...dar am altele sa-ti spun. Vreau sa-ti vorbeasca mainile mele, asa reci si intepenite. As vrea sa vezi in ochii mei caii si razboaiele prin care am trecut. Sa vezi fuga mea si ratacirile mele...sa citesti de pe buzele mele linistea cu care te-am iubit si zbuciumul cu care am incercat sa te pastrez.

De ai raspunde, as avea multe de spus. Le-as strange pe toate intr-o sarutare, ca un scurt rezumat al vremurilor ce au trecut. Mi se inchid pleoapele si oboseala vrea sa puna capat povestirii. Canta-mi, sopteste-mi la ureche caldura ta, ajuta-ma si plateste vama somnului. Strange-ma in brate si alunga-mi demonii. Stiu ca nu ai sa ma urmezi nicicand, dar esti singurul motiv pentru care ma intorc acasa.

Azi? .. incertitudine, nesiguranta, amaraciune si multe intrebari ce s-au oprit pe varful buzelor. Dorinte ce le-am inabusit. Azi? Mi-as dori sa stiu cine sunt, ce iubesc si unde m-am pierdut.


Fulgi de zapada cad rar azi, timizi si parca doar cei curajosi sa isi incheie ciclul vietii pe un pamant rece.

Vreau sa imi opresc toate gandurile. Vreau sa stiu cine sunt. As striga din toata fiinta mea, as zbiera..as urla dupa eul si linistea mea. As opri timpul in loc si as zgaria cu unghile pamantul, as sapa pana la celalalt capat dupa duhul meu.

Inima ca luciul unui lac, trezit de un singur strop, mic, foarte mic de speranta desarta.

Oricat de puternic e omul, in fata iubirii e neputincios.

E prea cald pentru iarna. Mie dor de zapada. Afara vrabiutele se scalda in soare, pierzndu-se prin cateva frunze uscate, necazute din copac.

Mi-e dor de zapada, de vremea cand imi dadea mama sania jos din gard si plecam la sanius. Mi-e dor de mirosul de lemn ars atunci cand ma intorceam, de bilutele de gheata ce se formau pe manusi cand le punea mama pe marginea sobei. Mi-e dor de strudele cu mere si de sora mea care era asa de mica si radea asa frumos cu singurii ei doi dintisori.
Mi-e dor de inocenta mea, de faptul ca a pierde insemna ratacirea unor simple jucarii iar a nu avea voie insemna doar ca nu trebuia sa hoinaresc seara dupa 8.
Pe atunci imparteam tot ce aveam, bine..poate aproape tot. Puneam in buzunar biscuitii pe jumatate rontaiti sau ciocolata care se topea pentru a le da si mamei si piticului din casa. Insa mama mereu refuza. Au fost poate primele lectii de altruism si iubire pentru cei dragi pe care mama ma invatase in acele clipe. Nu era prima oara cand ne rasfata pe noi si uita de ea.

Au trecut mama ani de cand m-ai adus pe lume. Poate nu am fost mereu un copil model, poate nu mereu am fost cum tu ai fi vrut sa fiu. Insa mama, mereu voi fi copilul tau. Aici departe printre betoane, mi-e dor de zapada care inca nu ti-i s-a asternut in par si de zilele in care copil fiind, nu stiam ce inseamna departare, tristete si nici singuratate.

De ziua mea mama, tu esti cea care trebuie sa primeasca urarile. Multumesc pentru omul care m-ai invatat sa fiu.

A plange nu e o slabiciune, e o dovada simpla de iubire.  Plangem cand se nasc copiii, cand castigam ceva ce ne parea imposibil, plangem cand moare un om drag, cand suntem parasiti, cand gresim sau constiinta atarna greu asupra capetelor noastre. Aceasi manifestare pentru lucruri atat de diferite. Ca si cum ai definii fericirea, durerea, implinirea, iubirea, moarte si viata cu un singur cuvant. Insa asta ar face un om obisnuit sa eticheteze sentimente si obiecte. Un om pierdut in detalii si legi filozofice.
Insa pentru un suflet a plange inseamna  acel ceva ce este peste puterea omului de a stapanii. E golul sau prea plinul ce nu il poate definii. Si cum ai definii nemarginirea sau suflarea sfanta ce a fost imprastiata peste tine, pumn de huma, prizand viata?

Trupul a fost invatat sa se infrupte, sa fie lacom, pe o parte sa adune iar pe cealalta sa risipeasca. A fost invatat sa isi satisfaca poftele si asta a numit fericire, iubire, implinire. Mentalitatea omului modern e ca un barbat nu are voie sa planga pentru ca e o dovada de slabiciune, iar o femeie..eh..ea poate sa planga pentru ca e prea firava. Insa cati au simtit cum lacrimile unei mame indurerate topesc pietrele? Cine a simtit goliciunea unui sot ce si-a pierdut sotia sa preaiubita? Cati nu ati dorit la un moment dat sa va scoateti inima din piept de durere? Si cati nu ati plans, uneori necontrolat?

~ ~ ~

Plang uneori de dor, alte ori de mila. Insa cel mai des plang fara motiv. Aparent. Insa sufletul mi-i prea incarcat. Durere adunata, doruri si cuvinte ce nu le pot uita. Promisiuni de care nu m-am putut tine, oameni ce i-am indepartat, suflete pe care le-am ranit, si mai presus de tot..iubirea ce am pierdut-o.

Si ma intreb..cand plange Dumnezeu?

Miroase a iarna. E rece si totodata revigorant. E atat de ciudat cum fiecare miros trezeste o serie de amintiri. Mii de ganduri ma înnebunesc.

In casa e cald. Simt cum caldura caloriferului imi inmoaie genunchii, si in acelasi timp obrajii sunt loviti incet de vantul rece de afara. O sticla ce separa atata caldura de frigul de dincolo de el. Niste ochii se oglindesc in geam..ochi ce separa frigul din mine si caldura din camera.

Mi-e atat de dor de tine incat abia am curajul sa mi-o recunosc. O fi de la vreme, de la lunile in care m-am afundat in lucru, sau poate chiar sunt la capatul puterilor. Iar timpul..timpul trece prea repede.

Ma indepartez tot mai mult de cine sunt. Mi-e tot mai teama de ce devin.

E iarna aproape..iar iarna nu e pentru oameni singuri.

Poate chiar au dreptate. Poate m-am schimbat. Poate sunt mai rece, mai departe, poate am inchis toate usile. Si cu siguranta am baricadat fiecare iesire si intrare. Vremurile s-au schimbat. Relatiile nu mai sunt sigure, orice vant aduce o schimbare, si nu in bine. Prietenii iti intorc spatele, isi imbraca mereu alta haina. Te refuza sau sunt plini de invidie, sa nu mai vorbim de grija ce o poarta caprei tale. Doar doar o murii si a ta.

Familia nu intotdeauna intelege actiunile tale, dar oricum ai fi si orice ai face, te accepta. Te iubesc. Insa mai mereu ei sunt prea departe de tine. Asa ca raman prietenii, care ori nu sunt, ori sunt doar niste nume in agenda telefonica, reale doar cand e nevoie de tine. Prin urmare, tragi linie si aduni...vorbe-n vant.

Mai sunt si acele momente de reintalnire, de rememorare "ah ce bine ne era odata, ce frumosi eram impreuna". Insa dupa evaporarea aburilor alcoolului, trec si aceste emotii. Apoi apar alte figuri si tu esti uitat undeva, scos de la naftalina cand esti ultima optiune. Te obisnuiesti si accepti. Doar iti sunt prieteni si ii accepti cu bune si cu rele pana cand ...altul/alta va desparte. Nimic nou.

Si atunci..de ce ai lasa o portita deschisa? De ce ai mai sta intr-un mediu meschin, murdar, actoricesc? Prietenii sunt pentru toata viata. Le dai un loc in viata ta si te astepti sa ii intalnesti si pe soare si pe ploaie. Ii ai aproape pentru a va invata unii pe altii iubirea, rabdarea, intelepciunea si frumosul. Ii aduni la un loc pentru ca asta e mostenirea ce nu rugineste si la care moliile nu ajung. Tot ce inseamna viata se rezuma la acele suflete care te sustin, care te impulsioneaza, cele care te ridica si cele care iti accepta nebuniile. Reciproc.

Asadar, de ce ti-ai baga furtuna in casa cand deja esti ravasit? De ce ai asculta plansul altora cand nu mai ai loc de lacrimile tale? De ce te-ai lasa furat cand deja le-ai dat tot ce ai avut? Cobori obloanele, intorci cheia in usa si iti aprinzi focul. Vine iarna si prietenii se numara in jurul focului. Unu..ah..umbrele nu se pun.

....
E ceva ciudat in vantul asta de toamna..Imi strange inima de parca mi-ar aminti de ceva mult prea drag, insa mintea nu poate sa  scoata acele imagini. E o senzatie ce imi scutura sangele in mine. E liniste, senin si brize ce soptesc un cantec ce inca nu il deslusesc.

A...si am pierdut o piesa din puzzle-ul de la tine. Pur si simplu parca a intrat in pamant. Am acum un puzzle stirb deasupra monitorului, si un geam larg deschis dupa care se intina adevaratul meu puzzle. Si te simt totusi aproape.

- E ura? Sau e durere?
- E dezamagire fiule. E sufletul tau ars pe rug in fiecare clipa. Sunt sudorile si lacrimile tale ce sunt calcate in picioare. E duhul mihnit in tine.
- E slabiciune? Sau e incredere?
- A fost iubirea fiule. Sunt anii tai pierduti pentru o fantasma. E speranta si atat. Iubire nu mai e.

De am fi copaci, ce jalnic am arata. Cu crengile amputate, crengi ce odata au fost brate intinse catre marile noastre iubiri, retezate de vijeliile ce s-au napustit peste vietile noastre. Legaturi ce nu au putut rezista legilor naturii, legi scrise cu litere pline de dezamagire, minciuni si inselatorie.

De am fi copaci, nu am ingenuchia in fata nedreptatii si am fi puternic inradacinati, stabili si de nezdruncinat. Am fi loc de adapost pentru neajutorati si confident inimii ranite. Am fi oaza de racoare pentru indragostiti si muza pentru poet. Am lega cerul de pamant si stelele s-ar ascunde in picurii de roua dimineata.

De am fi copaci, vantul ar canta pe timp de ploaie doine, iar spre sfarsitul verii, am pleca frunzele in pumnul toamnei, ne-am lasa adormiti de ea intr-un somn lung de o iarna. De am fi copaci, goi am tine piept gerului si brazdati am fi de ghearele inghetului.


Dar daca am fi oameni, ce frumosi am fi.

Din totdeauna am iubit muntele. Nimic nu e mai imbarbator si mai incurajator decat el. Insa nimic nu se compara cu senzatia pe care o am numai cand ma gandesc la mare. Si nu stiu de cand se intampla asta, dar cu siguranta a devenit o obsesie. In momentele de stres maxim, de incordare, suparare sau dezamagire, nimic nu ma elibereaza decat imaginea unei strazi ce se ineaca in mare. Cerul, marea...nisipul. Pur si simplu o imagine ce imi descatuseaza creierul si imi inunda venele cu o senzatie de libertate, de pace, eliberare.

Am gasit si raspunsul, insa nu face decat sa admit inca odata nemarginirea mintii si de cat de necunoscute sunt caile ei. Ti-as detalia, dar cele mai frumoase roade ale inimii le pastrez doar pentru mine. E un egoism ce mi-l permit. Pentru ca sunt prea valoroase si pentru ca ele sunt caramizile ce ma face un nou om.


[Oamenii frumosi s-au nascut din mare.]