..then i lost my soul.

"Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?"

Asta-i întrebarea! Așadar, cât valorează sufletul tău? Un ceas de iubire? Un pahar adânc și fără capăt? Un teanc de bani sau niște mărunțiș? Sau e fără preț și fără plată?
Cum ai putea să cuprinzi ceva de necuprins? Cum ai putea să măsori ceva nemăsurabil? Cum ai putea număra infinitul?

Suntem mai mult decât materie, mai mult decât emoții și trăiri, suntem bucăți din cer și stropi de har, umanizați și apoi pierduți în sălbăticie, pătați și uneori nevrednici, fugind ca primii oameni, ascunzându-ne goliciunea. Am fost cândva îngeri, acum suntem doar figuranți ce târâm după noi aripi false, peticite și prăfuite. Si pretindem că stăpânim lumea.

Nimic nu e al nostru...pentru că încet, încet, devenim tot mai mici, mai neînsemnați, mai murdari, mințiți de iluzia că suntem tot mai mari, mai puternici și mai de neegalat.

Deci, cu cât dai bucata ta de suflet?

Plec. Vremea e mai blândă azi. Voi coborî spre lumea celor zbuciumați, lăsând în urmă culmile și pumnul meu de îngeri.
Am poposit destul, iar iarna nu va trece prea devreme. Așteptarea-i în zadar. Am înțeles greșit slabele vârfuri de iarbă ce-ar ieși de sub zăpadă, am crezut greșit în acel grad peste zero, și nu mercurul a mințit, ci ochii mei ce-au vrut să vadă altfel de cum era. Şi ceaţa ce dispărea încet încet. O!, ceaţa, un prea bun iluzionist. Aşa că plec acum până când nu vei transforma fulgii reci dar scumpi, în picuri grei de ploaie ce mi-ar săruta obrajii, iar pământul de sub picioare nu mi-l vei uda.


Poate voi întâlni primăvara în drumul meu, și poate-i voi da inima mea grea, să facă brazde-adânci și să îşi sădească flori albastre...de nu-mă-uita. Şi toamna când le voi culege, mă voi gândi la iarna mea, la frigul ei și...la ochii tăi.

De vei veni atunci furându-mi toamna, îți voi deschide ușa, draga mea, să te-ncălzeşti la foc și să iubești...cum n-ai iubit nicicând, nicicum.


[poza]

Nu sunt ce par a fi. Şi asta pentru că zilnic sunt altceva. Depinde de tine. Azi îți pot sluji, dar mâine te pot înjosi. Azi te pot îndreptăți, dar mâine te pot condamna. Ieri te-am iubit, dar azi te pot iubi mai mult, sau chiar deloc. Azi pot învinge gravitatea și mă pot înălța spre văzduh, dar mâine pot îmbrățișa golul dinaintea mea în cădere liberă. Depinde de tine ce sunt azi. Nu sunt o marionetă în mâna nimănui. Bine, doar în mâna iubirii, dar numai dacă am personifica-o, și atunci ea ar avea mâini fine ce mi-ar croi drum spre tine.

Depinde de tine în ce poveste mă chemi. Pot fi zeu nemuritor, să descriu pe cer cu fulgere inima mea, sau pot fi un umil cerșetor, căzut la picioarele tale, implorând pentru-o privire.

Însă pot fi eu, o mână de țarână, un amalgam de sentimente ai zeci de lanțuri ce le țin închise în adâncul ființei mele. Eu, un nesfârșit val ce nu-și găsește țărm să se-odihnească, gânduri mii și vise un milion, și-o singură iubire: tu.