Un capitol aproape încheiat, unul pregătit să fie început, pagini scrise cu lacrimi, altele cu zâmbete și stropi de fericire, pagini rupte în crize de nervi și aruncate, altele lipite, rânduri șterse și rescrise. Poveşti trecute de la comedie la dramă, poveşti fără sfârșit, sau cu sfârșit prea brusc, poveștile noastre, a eroilor din noi.

Poveşti cu eroine ce vin și pleacă, cu feţi frumoși ce există doar în vise adolescentine, cu zmei ce ne fură iubirile, cu lupte ce le purtăm de unii singuri. Copii deveniți maturi peste noapte, plecați în război pentru a ne cuceri castelele și pentru a ne aduna laurii victoriei. Copii mari ce vrem să fim din nou copii, obosiți de rănile celor ce ne-au părăsit, vise spulberate de vorbe aruncate ca săgeți direct în inimile noastre prea înflăcărate. Poveşti în care și noi am rănit, și a căror plată o vom primi poate în capitolele viitoare, capitole ce încă nu sunt scrise, poveşti a căror acțiune își schimbă direcția și a căror personaje suntem.

Doamne, scrie un nou capitol printre paginile căruia să mă regăsesc la sfârșit cu visele împlinite, cu inima întregită, cu rănile acestea închise, cu cei pe care îi iubesc fericiți. Şi Doamne te mai rog ceva, ascultă ruga mea! Știu că-i tot poveste, și că lacrimi tot vor fi, durerea tot o voi gusta, dezamăgirea tot mă va urma, dar pune Tu putere să cred, să uit și să iubesc...!

Un capitol nou după inimile voastre!

Unele vise nu dispar, chiar dacă le abandonăm, unele iubiri nu le uităm, chiar dacă le îngropăm. Unele răni încă ne dor, chiar dacă au trecut ani peste ele, unele dorinţe încă ne sunt cuibărite în inimă, chiar dacă le știm imposibile.

Please lets go,

Take me in your arms and say you'll take me home,

Take me home.

Într-o seară, bunica îmi povestea o întâmplare ce avea să o marcheze enorm. În urmă cu 40 de ani și ceva era în trecerea prin Sinaia, unde o familie care le era cunoștințe, își înmormântau un membru. O femeie tânără, extrem de frumoasă, cu un băieţel de 5 ani şi o fetiţă căreia tocmai îi dăduse naştere. O durere şi o jale pe care nu au mai întâlnit-o până atunci în viaţa lor. Ţi se părea că Dumnezeu s-a ascuns de nenorocirea oamenilor. Un destin nemilos, un tată ce urma să își crească cei doi copii, unul abia născut.

Tremuram şi simţeam un nod în gât, ştiind că 20 de ani mai târziu acea fetiţă a cărei mamă își dăduse viaţa născând-o, îi devenise noră bunicii mele. Acea fetiță a carei viaţă destinul o schimbase brusc, fără să ţină cont de nevoia sau vulnerabilitatea ei, este mama mea. Mă întrebam dacă bunica se gândise măcar o secundă în acea zi la care fusese martoră, la ceea ce viitorul avea să îi ofere. Se nimerise întâmplător la acea înmormântare, ca m-ai apoi să facă parte din acea familie.

Privesc de atatea ori  în ochii mamei mele, încercând să o întreb fără a avea curaj însă, cum e..fără mama ta care ţi-a dat viaţă, cum e având un destin atât de neînțeles. Văd frumuseţea mamei sale în ochii ei, e la fel de frumoasă. Pozele stau drept dovadă. Cu toate astea ştii să fi cea mai bună mamă. Mă doare distanţa dintre mine şi tine mamă! Mă doare ziua de azi, pe care numai tu ştiai să o faci o adevărată așteptare a moşului, numai tu ştiai cadourile perfecte, numai tu găseai motivele perfecte să mă scoţi din casă pentru a pune în ghetuţe dulciurile şi acele surprize care numai ţie îţi treceau prin cap.

Mă doare lipsa familiei de sărbători...și a ta! Căci şi tu erai parte din mine. Distanţa şi destinul cad recursiv şi asupra vieții mele. Şi eu am pierdut persoane care le-am iubit prea mult, şi voi mai pierde multe. Însă azi mă doare lipsa voastră, a celor cu care, o zi ca aceasta era întradevăr sărbătoare. Mă dor kilometrii dintre noi, zidurile de tăcere şi absenţa. Mă doare locul din inima de unde v-aţi smuls unii, şi doare locul gol de langă mine.