Hai să fugim departe

Şi-aş pleca departe, în vârf de munte, unde doar soarele coboară noaptea să asculte focul de brad. Şi te-aş lua cu mine, doar noi, o carte bună și benzile cu muzică veche. Ai mirosi a rășină și ai avea mâinile reci tot timpul. Am deschide ochii dimineața și am vedea cerul.

M-ai lăsa lenevind în pat în timp ce ți-ai îngriji plantele, săpând în pământul negru ca ochii tăi. Ţi-aş aduce la prânz peşte proaspăt, iar la cină ţi-aş oferi dragostea mea dintâi. Mi-ai mulțumi cu un sărut și mi-ai cere să îți povestesc de ce iubesc muntele, de ce iubesc ochii tăi și de ce doar colţul stâng al buzelor ți-l sărut. Te-aş minți că nu disting dreapta de stânga, și ți-aş recunoaște că aş locui și în mijlocul oceanului dacă te-aş avea cu mine.

Dar aici mă simt aproape de cer, cu un înger la pieptul meu, așteptând ca Dumnezeu să își adune corul dimineața și să ne cânte fericirea.

Ai veni?



sursa photo

Înţelege...

"Nu poţi iubi niciodată doi oameni în acelaşi timp. Iubeşti pe rând, când pe unul, când pe altul."

Nu confunda iubirea cu dorința sau starea de euforie care ți-o oferă unele vorbe atent alese. Iubirea înseamnă fapte, înseamnă renunțarea la tine pentru persoana iubită. Iubirea nu se gândește "cât de bine mă simt lângă tine", ci "cât de mult vreau să te fac să te simți bine". Iubirea trece de la egoism la altruism, de la vise la înfăptuirea lor. Iubirea oferită din vorbe va muri la primul vânt. Iubirea adevărată va dăinui peste vremi.

Arunca sămânța iubirii în suflet nu în bătaia vântului. Vei culege mâine ce semeni astăzi! Fii un lucrător înțelept!
"-Ce se întâmplã când o forţã de neoprit se intersecteazã cu un obiect imposibil de mutat?
-Nu se poate întâmpla. Dacã e ceva ce nu poate fi oprit atunci nu e posibil sã existe ceva care sã nu poatã fi mutat din loc şi viceversa. Nu pot coexista. Era o întrebare capcanã."

Killing me softly

"Lansăm o barcă, visăm o călătorie: cea care călătorește este întotdeauna marea."(Mia Couto)

Ceva plânge în mine. Acea liniște era doar pauza dinaintea furtunii. Ca atunci când pentru o secunda ți se oprește respirația, închizi ochii și primești acel sărut mult așteptat.

Mi-e teamă, și ai bănuit bine. E singurul război în care mi-am greșit strategia, de fapt nu mi-am creat una. Mă lași să mă bat cu morile de vânt până îmi pierd credibilitatea în ochii tăi, apoi îmi dai coiful jos ca să te privesc în ochi. Văd acea faţă calmă, sufletul cald din tine, cel pentru care am plecat pentru prima dată în luptă. Şi acum, degeaba ți-aş zice că vreau să vântur un steag alb, căci nu m-ai crede. Nu mă contrazic, zic doar ce simt și cred. Şi uneori simt și cred diferit.
Între noi e un teritoriu ciudat, în care busola o ia razna. Știu că nordul mă duce către tine, dar dacă la fiecare secundă nordul e în altă direcție? M-am pierdut pe câmp, sunt între vânturi, răscrucea lor. Şi închid ochii, iar tu te ascunzi în masca ce ți-o pui zilnic.

Te-ai întrebat de ce închidem ochii când sărutăm? Ca și cum ceva rău s-ar întâmpla?



sursa photo

Epilog

Ce rost ar mai avea acele nopţi pierdute, nopţi cu miros de cerneala şi scârţâit de peniţe pentru continuarea unei poveşti din care personajul lipseşte? Poveşti despre un abur pierdut peste vremi, despre o idee, un vis sau o fantasmă a trecutului? Personajul dispărut de mult, dar păstrat viu printr-o obsesie fără sens.

E timpul să îmi ridic ochii din pământ, alte suflete visează să desenez în jurul lor castele, şi mult soare, să atingă corzile ce tu le-ai rupt odată. E timpul să închei acest capitol, în care mă trezesc dimineaţa şi cerneala s-a vărsat peste ultimele rânduri scrise. Închid coperta roasă de nisipul din clepsidră, şi o aşez pe un raft, sus, în inima mea.
Poate peste ani o voi deschide, şi mă voi întreba cine a vărsat cerneala, prefăcându-mă că nu ştiu sfârşitul pe care nu îl pot citi. Mă voi întrista poate, şi voi lăsa deoparte cartea, căci alt personaj mă va privi în ochi şi îmi va zâmbi, nu mai frumos ca tine, dar va fi un zâmbet sincer.

Acum să vărsăm cerneală peste tot. De azi, noi...suntem doar istorie.




Când ţi se cuvine ceva să nu ceri. Pretinde.

Când am coborât de dimineață, pe scara blocului mirosea a popcorn, a budincă de griş, și mă gândeam câtă iubire, oamenii ăștia chiar "sărbătoresc" astăzi. Păcat însă că e doar o dată pe an. Atâta tam-tam pentru ceva ce ar trebui să fie în fiecare zi. E un fel de Crăciun întârziat; "fiindcă ești cu mine, știi m-am gândit să îți fac un cadou, uite azi îți spun că te iubesc, doar e ziua noastră, și am și cadou pentru tine - o inimioara de pluş." Şi în restul anului: pauze, certuri, despărțiri, cuvinte urâte.
Avea "micul meu energizant" zilele trecute la status că vine ziua îndrăgostiților și că unii se vor bucura, unii vor fi triști". La numai 10 ani ea suferă că astăzi va fi o zi ca oricare. E un copil fenomenal. Ţin minte că în una din seri, când venise la noi, încercam să adormim, și tot căutându-și locul în pat îmi spune cu oarecare amărăciune, că s-a săturat să mai facă pian. Că pentru ce-i trebuie ei pian?


Am încercat atunci sa ii povestesc cum că, pe vremea când încă mai existau castele multe, regi și regine, cavaleri și domniţe, când încă regii se luptau pentru inima vreunei prea frumoase fete, când nu dispăruse toate zânele și când nu existau televizoare și calculatoare, a cânta la pian era o mare onoare. Era fermecător să vezi o prințesă cu părul de aur și rochia parcă turnată pe ea, atingând cu degetele ei fine și mici clapele pianului. Căci pe atunci doar la castel exista pian și că în acele vremuri cavalerii plăteau mulți bani de aur pentru a-și putea declara iubirea unei domniţe acompaniat de un cântăreț. 

La care micuța mea îmi zice, parcă cu mintea undeva în anii de demult trecuți: "Tu nu ești om! Ești android. Tu le știi pe toate." Am râs în hohote, mai mult gândindu-mă la povestea care tocmai o inventasem.
După toată această pledoarie, mi-a luat mâna și a dus-o sub obrazul ei stâng, apoi a pus mânuța pe inima mea și a zis noapte bună. A fost unul dintre cele mai puternice sentimente care le-am încercat.
Acum știu că până la urmă, tot ce îmi rămâne este familia. Şi mereu mă voi retrage în mijlocul lor, căci unde altundeva voi găsi acea iubire necondiționată, constantă și pentru totdeauna? 

"Ce poate să înţeleagă din fericire sufletul care n-a suferit?"
Etichete: 4 comentarii | edit post

Scrisoare netrimisă



...dar se pare că ai uitat! Ai uitat toate acele promisiuni, care culmea le-am crezut. Știu că nu mai citești de mult aceste rânduri, dar scriu..scriu să mă vindec. Să mă vindec de dor și de imaginea ta.

Orice poză, orice melodie, până și un gest oarecare, îmi amintesc de tine. Regret mult tot ce nu am apucat să fac, tot ce am vrut să îţi spun și nu ți-am zis. Am scris iar în caietul meu, pe care niciodată curiozitatea nu te-a împins să îmi ceri să ți-l arăt. Toate sunt despre tine. Scriind, încerc să te înțeleg și totuși...câteodată o fac. Tot eu te judec și tot eu te apăr. Şi duplicitatea aceasta mă obosește. Aş vrea să alung orice gând, dar mă simt ca purtând după mine o bandă ce rulează în continuu imagini cu tine. Nu e sunet, miros, sau obiect să nu declanșeze aceste filme ce ne au protagoniști.
Regret că am spart tabloul cu noi. Poza e ca un puzzle și uneori îl refac doar pentru a-ți vedea chipul. S-a rupt aşa ciudat. Buzele tale au rămas intacte prinse într-o piesă, ochii la fel. Mi-au spus că pot face zece tablouri în locul lui, dar ..era făcut de tine. Cred că m-a durut prea mult, căci știi că nu aş fi făcut asta niciodată. Şi acum mai am primul bilet lăsat de tine, alături de celelalte, căci făcusem un obicei de a ne lăsa la plecare lucruri ascunse prin casă, care mai târziu să ne aline dorurile şi să scurteze distanţa dintre noi. 
Speram ca dorul de mine să te aducă acasă acum, însă alt dor te poartă spre casă. De mult nu mai sunt eu acolo, de mult nu mai cutreier prin gândurile tale. Şi doare!

Cei care-am fost la Troia


Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi.
Pentru că nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul!
Pentru că nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

...........................................
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…

* sursa
Etichete: 6 comentarii | edit post

Leapşă

Choose a singer/band/group.
Answer using ONLY titles of songs by that singer/band/group.

Leonard Cohen
Are you a male or a female? You Know Who I Am
Describe yourself: Love Itself, In My Secret Life -  Lover Lover Lover
What do people feel when they’re around you? Diamonds In The Mine - aşa încerc eu să le fac să se simtă :)) Sper să şi reuşesc.
How would you describe your previous relationship? There Is A War
Describe your current relationship: Waiting For The Miracle
Where would you want to be now? The Land Of Plenty
How do you feel about love? Ain't No Cure For Love
What’s your life like? There For You
What would you ask for if you had only one wish? Dance Me To The End Of Love
Say something wise. Be For Real


Mulţumesc Georgy pentru leapşă. Şi fiindcă nu îmi place să dau mai departe fără sa întreb, vă rog sa poftiţi dacă vă place.
Etichete: 4 comentarii | edit post

Sad Violine

"Am uitat întâi că sunt nefericit, apoi am uitat că sunt îndrăgostit, şi aşa mai departe. E drept, mi-aduceam aminte că am iubit. Amănuntul acesta nu l-am putut uita niciodată: că am cunoscut dragostea şi că toate aventurile în care mă implicam nu erau decât episoade trecătoare."(Mircea Eliade - Nunta în cer)


Simt golul din mine; fiecare gând, fiecare amintire atinge corzi ce sună trist, note ce nu întorc ecouri, și nu pentru că nu sunt puternice, ci pentru că e nemărginită goliciunea. Ca într-un final de film trist, în care eroii nu vor rămâne împreună, în care povestea lor a fost ca în realitate - dură; un film în care nu mai e totul posibil. Îl închizi uitând că ai trăit aievea fiecare scenă, că nu erai tu acela, că nu tu îți regizezi propriul film și că până la urmă ești doar un figurant.

Aş vrea să-mi spui că ți-ai terminat rolul, că piesa s-a sfârșit, și că ne întoarcem acasă.