cu mintile facute praf, cu inimile prea zdrobite si cu ultimile puteri... hoinarind prin locuri parasite si intunecate.. am fost odata intregi.

plumbul din piept ne arunca la pamant, ne obliga sa îngenunchem si sa ne taram pana la capat de drum. oasele ni se inmoaie si legaturile se slabesc, ne facem una cu pamantul. si acolo jos, cu urechea lipita de lutul ud ascultam. se aud voci din adancuri, tipete si urlete, rasete si tropote de cai. pamantul e viu si ne cheama sa ii dam vama. jos in miezul lumii acesteia e o alta lume inchisa, demoni adunati si pusi deoparte de lumea de deasupra. asculta minte obosita cantecul lor straniu si nesfarsit. odihneste-ti gandurile si ingroapa-le adanc..tot mai adanc, departe de inima si de sufletu-ti nepasator de acum...de demult. 

cu coatele ranite si cu capul greu ramai acolo jos si-asculta glasul pamantului. nu-ti alunga demonii, imbratiseaza-i si asculta-le povestea. si ei au fost odata suflete ce au iubit. priveste-le genunchii si degetele roase, priveste-i in ochi si nu-ti dori soarta lor. aduna-te si ridica-te. spala-te de tine si de mine si umbla. inalta ochii spre cer si spre lumina, si zboara. intareste-te si zdrobeste lanturile patimilor tale. uita iubirea si pune-ti lumea la picioare. fii ce n-ai fost niciodata: liber!

omul sfinteste locul. 

arunc o ultima privire in urma... luni de fericire, zbucium, iubire, familie si sperante. viata dusa la extreme, ganduri si trairi toate inchise in spatele usii acestei case. aici am ras si am glumit, aici ne-am intalnit noi suflete prietene si ne-am bucurat de viata buna pe care o duceam. aici am invatat sa mergem mai departe si sa luptam. aici am plans si am blestemat oameni, zile si traieri. aici am iubit si am pus caramida peste caramida in relatiile noastre. aici am petrecut zile cu soare si nopti de iubire. aici am pacatuit si aici am ridicat cele mai aprigi rugaciuni. aici am crescut si am facut urmatorul pas in viata. de aici am pornit la drum pe multe scene ale destinului si tot aici am pus capat multor capitole din vietile noastre. 

aici am retrait vremurile copilariei si viata impartita cu micuta mea surioara, aici am inceput sa contruiesc cea mai importanta etapa din viata mea. aici am cunoscut dezamagirea si infrangerea si tot aici am cunoscut cele mai mari bucurii si iubirea care merita sacrificiu. aici a fost acasa si tot aici a fost cuibusor de nebunii. aici ai fost tu.

drumuri noi se deschid. e timpul pentru schimbari, e timpul pentru maturitate, e momentul sa scriem deznodamantul in povesti vechi si sa incepem altele noi, e vremea pentru alte drumuri, alte asteptari, alte aspiratii. cuprind in minte fiecare coltisor si toate amintirile le adun in inima. plecam mai departe, lasand in urma parte din noi, din vietile noastre. 

si daca peretii ar putea vorbi....

oameni? nu exista oameni, exista animale rationale care se lupta pentru supravietuire. suntem niste jigodii si niste scursuri pentru care om e blasfemie sa te numesti. ne balacim in troaca porcilor si ne asteptam sa fim iubiti, respectati, sa fim dati exemple si sa fim plini de faima. dar nu suntem decat niste scursuri ai acestei lumi, in care toti se lupta pentru a-si apara imaginea, numele si pentru a-si ascunde mizeria.

aveam odata principii, aveam un tel, erau vremuri cand martirii mureau in inchisori pentru ca aveau curajul si taria sa creada in ceva ce nu poti atinge, nu poti cuprinde cu mintea si nu poti dovedi. erau odata oameni, acei cu adevarat oameni, ce nu isi furau singuri palaria, cei care munceau cinstit sa isi castige o bucata de paine, pe care o plateau cu sudoarea fruntii lor. erau oameni curati la inima care si-au dat copiii si sufletele pentru ca cei care urmau sa vina, sa aiba un petec de pamant al lor, numit tara, sa aiba dreptul sa fie liberi. 

au murit familii intregi si mame ce si-au plans copiii degeaba, ca noi pleava lumii acesteia sa ne batem joc de cei ai nostrii si de libertatea noastra, sa ne batem cu pumnul in piept ca suntem cineva si in spatele usilor inchise sa devenim curve sentimentale si sa ne vindem sufletele celor care dau mai mult: o casa, o imagine, un pat cald. 

unde sunt doamne oamenii aia???? unde sunt doamne vitejii tai care nu pleaca genunchii in fata mizeriei? unde mi-am lasat doamne demnitatea si in ce cui mi-am agatat principiile? de ce ai lasat sa ma orbeasca falsitatea si cuvintele lingusitoare? unde ai fost doamne cand ma descompuneam bucata cu bucata? unde erai cand ma nenoroceam si ma vindeam strainilor? unde ai fost doamne cand imi pierdeam mintile si uitam cum e sa fi om? unde erai doamne cand maini straine isi bateau joc de mine si de sentimentele mele? unde erai doamne cand ceream si cerseam putere sa renunt? unde te-ai ascuns dumnezeule cand iadul imi sticlea in ochi? arda focul cel mai mare pe cel ce nu va asculta glasul mintii de pe urma. si focul sa o arda pe iubire si pe toate ale ei. nu-mi ierta doamne furia si lasa-mi-o caci e rasplata pentru o inima sincera si data fara pret si fara plata in mana celor ce au aruncat-o in mocirla.

p.s. si cui e greu de digerat, faptul ca am geamul deschis nu inseamna ca trebuie sa iti bagi nasul in casa mea. aici fac si zic ce vreau! nu iti place, foarte bine: inchide usa dupa tine!

                                                                      vino suflet al meu preaiubit! fii liber!

ce-i foloseste omului toate averile pamantului, daca nu isi poate cumpara pacea? sau cat ar plati un suflet pentru intregirea lui?

ce rost au zilele pierdute in nestire, daca nu ti-ai gasit un rost si un țel in viata? sau ce ar da la schimb un om pentru o ora-n plus de fericire?

de ce atata goana si truda pentru pumnul de țărână, daca nu pleci capul obosit langa un suflet preaiubit? sau cata durere aduna un calator in hoinareala sa?

cu ce drept si cu ce putere, vecinul isi fura vecinul, fratele isi uraste fratele, omul distruge omul? sau de ce iubirea nu e de ajuns si pentru toti?

de ce ingerii s-au inchis in ceruri si muritorii inseteaza dupa liniste si lumina? sau cat soare ar aduna doi ochi intre pleoapele sale pana s-ar inchide pe vecie?

degeaba construim drumuri intre colturile lumii, daca nu pasim dincolo de gardul curtii de frica sa nu ne ratacim. degeaba ridicam case daca nu construim camine, fortarete pentru omul alungat si loc de refacere pentru cel lovit de gloata. degeaba predicam iubirea si pacea daca cuvintele noastre nu au putere si nu  iubim pana la capat.

caci ce rost au jumatati de drumuri strabatute..si inimi pe jumatate iubite? sau ce rost au noptile in care oboseala te tintuieste intr-o liniste de mormant, gol si singur, inchis intr-o casa ce nu-i camin cu religia ta ce e doar o pana si o foaie, pe care scrii sec si pustiit:

...doar goana dupa vant.

nisip in rucsac si scoici sfaramate printre haine. miros de mare in parul tau si o piatra in forma de inima prin buzunar. si multe amintiri. mii de imagini fug prin minte ca un film din afara timpului si spatiului. sufletul mi-e plin de tine si de fericire. mi-e teama sa privesc in jurul meu, inchid ochii si retraiesc clipele cu tine la nesfarsit. mi-e teama, dar am incredere in tine.

inca simt valurile lovindu-ma in piept si nisipul fugindu-mi de sub talpi. inca simt mirosul marii si gustul tau sarat. inca te vad scaldata in soare si zambind de fiecare data cand ma privesti. inca te vad inghitita de mare cu valurile spumegand in parul tau si iesind din apa ca o comoara ascunsa de pirati si scoasa de curentii marii. inca te simt prinsa de bratul meu, strangandu-te aproape de mine si aducandu-mi pacea in inima.

inca te vad savurandu-ti tigara si cafeaua rece, cu picioarele in nisip si cu umerii goi, arsi de soare si fierbinti. inca ma pierd in ochii tai verzi-albastrii, cu nerabdarea de a-ti saruta buzele acoperite de voal. inca aud rugaciunile din moschee si simt inima ingenunchiata unui dumnezeu nestiut, unic si preabun. in bunatatea lui mi-a deschis portile raiului si m-a lasat sa gust din fericirea ingerilor, caci esti mai mult decat parte din paradis, esti floarea ce rasare dimineata la prima atingere de soare si se pleaca seara la culcare, in bratele mele, iubitoare si dulce. tu esti norocul meu si averea mea, la care nu ajunge rugina si nici hotii, si pe care inima mea o doreste.

inca se aud pescarusii si valurile izbinduse de tarm, sarutul tau si bataile inimii mele. inca simt atingerile tale si caldura soarelui. inca simt oboseala, dar fericirea imi inunda inima. esti marea mea si bucuria vietii mele.

era noaptea spre sfarsite si visele iar s-ar fi destramat. frica imi cuprinse inima si mi-a paralizat sufletul. aveai sa pleci iara ca-n trecut si lumanarea s-ar fi stins. ai fi lasat golul din mine sa sune la fiecare lacrima ce ar fi cazut... si cade.

cu ultima putere te-am privit si te-am scluptat in minte, fiecare linie, fiecare miros, fiecare por. va veni o zi cand te voi uita, caci uitarea-i omeneasca. si mi-e teama. pentru ca voi pierde o parte din mine si-mi voi uita trecutul. voi fi o palma de huma fara origini si fara urma. 

si mi-e teama. ca un pictor ce deodata isi pierde muza si in ultimile batai de ceas o atinge speriat si debusolat, incercand sa ii pastreze fiecare amintire vie. chipul tau...e in causul palmei mele, privirea ta agata de-o lacrima si mirosul tau in asternuturi. ma lupt cu somnul sa nu imi fure imaginea ta. insa tu ai plecat de mult, de prea mult timp. si n-ai sa te intorci.

ce cruda-i viata si tu doamne, ce imi deschizi portile raiului doar pentru a-mi zice tot ce nu pot sa am. imi dai doar ca sa imi iei si ma inalti doar pentru a ma dobori. ma chemi pentru a ma alunga si ma binecuvintezi pentru a ma blestema.

si mi-e teama. ca am crezut in sfarsit in viata si am esuat.



esti cel mai frumos vis.

steatea rezemata intre doua raze, cu iarba oglindindu-i in ochi si cu buzele scaldate de lumina. nu facea nimic si totusi tinea pe pleoapele ei tot universul si era stalpul pe care mi-as fi construit viata. undeva in lume toate ceasurile se oprira, iar timpul curgea doar prin venele noastre si pulsa in tample ca un glas mut ce mi-ar fi soptit "ce rost sa castigi lumea daca iti pierzi sufletul?".

o priveam cat de minunata era si cum dirija viata cu degetele-i mici si calde. mi-as fi vandut sufletul pentru ea, caci ea era lumea mea, acolo incatusata intre cer si mine, cu un zambet adus usor in coltul gurii. dar a clipit strivind intre gene chipul meu si a plecat, lasandu-ma in mijlocul marii, fara nord si fara far. 

caci visele nu tin decat noaptea si ziua a spulberat cu caldura ei dorintele mele. s-a intors unde a ales sa fie, piatra de temelie altui suflet, lasandu-ma ca un manole ce-si construieste biserica ziua iar si iar. ma darama dorul si neputinta, de parca as imparti un tub de oxigen cu altul. ma izbeste realitate si ma goleste de putere, suflet parasit si nedorit, chemat si-alungat, e timpul sa lasi marea ce tot vine si iar pleaca, da foc la barca si pleaca sus spre munti, cautat-ti izbavirea si invata ca lumea nu iti va da inapoi tot ce oferi, iar iubirea...ah iubirea..nu va fi a ta cum n-a fost niciodata!

Traim zilnic cu frica de a fi noi insine. Ne robim propriile suflete legandu-le cu lanturile grele ale societatii, de teama de a fi criticat si judecat de gloata. Tot mai mult ne inhibam dorinte, vise si nevoi, pentru ca multimea a decis: ce e mai mult de nimicnicia lor e urat si inacceptabil.
Ne otravim inima cu fiecare pofta ce ne-o oprim si cu fiecare regret de a nu ne fi potolit placerea in nectarul ei. Si asta pentru ca a pacatui cere mult curaj, iar lucrurile cu adevarat reale se intampla in viata ce multora le trece pe deasupra crestetelor.
Lumea ce azi iti saruta talpile maine te va rastignii, doar pentru ca ai indraznit sa iesi din comun si din noroiul in care ei se balacesc ca niste animale ce nu au cunoscut fericirea decat prin imbuibare si ametirea gandurilor lor limitate. Aceasi lume ce azi te va numi prieten maine te va scuipa si te va lovi cu pietre, doar pentru ca mintea ta poate cuprinde infinitul si ochii tai vad dincolo de forme si de placeri carnale. Lume care nu indrazneste sa iasa din confortul zilnic, lenevind prin funduri de pat cu burtile hidoase sleite de caldura si cu sorturi la gat, rareori oferind societatii un exemplu, trupuri ce asteapta noaptea pentru a se despuia si pentru a-si potoli chemarile animalice in cine stie ce brate mincinoase, oameni ce nu gasesc in iubire decat desfatarea si o scurta eliberare. Oameni ce sunt incapabili sa inteleaga duhul din fiinta de alaturi, oameni ce nu-si pot modela propria viata ci se lasa purtati de valurile vremii, care incotro. Lume! Ah..gloata de normali!

Da, sunt nebun, pentru ca am indraznit sa ridic capul desupra limitarii ce va cuprinde. Nebun ca am crezut in dragoste si in putearea ei, nebun cand am crezut ca pot muta si muntii. Nebun cand am dezbinat legile voastre care spun ce e normalul, nesocotit ce infrunta crezul lumii. Mi-am facut din intelepciune templu si din iubire religie, Dumnezeul meu e unul viu, ce si-a pus un strop din divinitate in mine si in tine. Dar ah..tu esti orb si nu poti sa vezi. Sunt cat bobul de mustar, dar curajul a rupt gratiile si m-a scos din randurile lumii. Nu vreau mostenirea voastra, nu vreau viata voastra comoda si traita pentru a hrani gura si a potoli trupul.
Vreau ceruri pentru zborurile mele, vreau vanturi ce sa-mi poarte gandurile si stanci pe care sa imi scriu iubirea! Mai bine-o zi in vesnicie decat un an in nimicnicie.

Si iubita mea, cand lumea o sa vina sa ma-ngroape, cand ma vor socoti pacatos si de neiertat, lasa-mi lesul in mijlocul padurii. Muschi verzi si flori imi vor face mormant si pamantul ma va recunoaste. Caci l-am batut spunandu-i povestea noastra si l-am udat cantandu-i despre tine. Pasarile umbra imi vor face cu aripile lor si cerul uda-va lutul descompus. Dar ah...sufletul meu fericit va fi, caci am trait si am avut curajul sa amutesc gura lumii.

Voi nici nu m-ati hranit, nici nu m-ati iubit. Nu m-ati primit si nici nu m-ati inaltat. N-am s-arunc margaritare in gura porcilor. Dar pacat de cei putini care se zbat in lanturile voastre si ar vrea sa evadeze. Suflete, esti sclavul propriei tale frici. Ea te incatuseaza si vei muri cu degetele insangerate, zgâriind zidurile ce azi le pui, caramida peste caraminda, vorba lumii.


Tu, pe ce te vinzi?

Rămâi cu mine toată seara...
Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească
Orchestra valsul?...
Tu nu ştii
Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?

Tot plumbul lumii s-a adunat intre tample si focul inimii ma arde. Azi plec si poate nu ma voi intoarce, caci marea e la fel de schimbatoare ca si tine. Cu ultima putere, zdrobit de lanturile zilei, manjesc pe foaie trei cuvinte si sper sa-alunge cerul orice amintire.

Mi-e plin pieptul de furie si mânji salbatici tropaie din crestet pana-n deget; nu am gasit ce am sperat. Iubirea-i nu-i de cumparat, nu o tocmesti pe-o sarutare. Si lumea, ah ce-ar zice lumea? Arz-o focul lume! 

Cand am sa zac strapuns de neputinta, nu lumea-o sa-mi hraneasca trupul blestemat. Cand am sa plang de dorul tau, nu ei ma vor saruta si imi va potoli furtuna. Cand am sa mor, nu lumea o sa-mi fie piatra capatai. N-am capatat iubirea si nici nu am furat-o, nu am gresit lumii cu nimic. Asa ca ard-o focul!

Las lumea in urma si pasesc spre rostul meu. N-am sa schimb iubirea pe prieteni sau pe lume, n-am sa-mi vand sufletul pentr-o icoana. Nu is sfant si lumea n-are decat sa stie. Ca te-am iubit? Ce crima!? Ca n-ai mai vrut? Ce rost!Ca m-ai purtat pe valuri pan` la jumatea stâncii? E in zadar daca spre mal m-ai scăpat-n adânc.

Cand o sa te-ntrebe ce iubeste pe lume, sa spui "gura lumii si grija ce mi-o poarta!"

Doar pamantul rece va ierta, caci eu nu pot!

Sfarsit...