stateai nemiscata in bataia lunii, cu privirea atintita spre stanci si ma-ntrebai de toate-n lumea asta, cat e ceasul, cat de vechi e orasul sau cate stele-s pe cer. dar eu le numaram pe trupul tau si pareau ca fug tot mai departe-n intuneric. atunci m-ai chemat la tine cu dorinta pe buze si cu ochii plini de pofta. am atins timid, ca un pacatos altarul, fiecare stea de pe umerii tai si i-am sarutat fara a respira. cu inima batandu-mi intre tample te-am cuprins ca zorile orizontul, ai strans intre pleoape apa ce se reflecta in ochii-ti mici.. si-atunci m-ai chemat la tine.

si n-am ezitat sa te urmez pana la capat, pas cu pas, umar langa umar. si desenam harti spre taramuri neatinse pe spatele-ti alb si rece. drumuri ce treceau prin vai si taiau muntii, ce plecau de pe culmi si se varsau in mare, popasuri ce imi potoleau setea din mine si sufla in jarul aprins. rauri ce ma purtau furios spre capat si ape linistite ce ma ameteau in nepasarea lor. nu ma saturam; si atunci m-ai chemat la tine.

inchizand usa dupa mine, te-am urmat fara remuscare pana la marginea pamantului, unde fara cuvinte m-ai iubit si fara arme m-ai pradat: de durere, de teama, de mine si de lume. si-acum ca si atunci iti zic: cheama-ma la tine!

cand ne dorim ceva cu adevarat, nimic nu ne sta in cale. dar ce ne facem cand dorinta lipseste? calcam pe cadavre, ne cautam scuze ca ceea ce facem e ceea ce trebuie sa facem. ne mintim singuri ca alta solutie nu exista, incercam sa ne linistim spunandu-ne: suntem niste eroi, uite cat sacrificam. nu exista eroi si nici super eroi, exista oameni care vor si oameni care nu vor. nu exista imposibil, exista doar dorinta de a continua sau comoditatea de a renunta si a ne multumi cu ce avem.

nu putem schimba omul, putem sa ne schimbam doar pe noi. 

cand ne dorim ceva, tot universul comploteaza pentru noi. ne scoate oameni in cale, ne scoate sanse si creaza situatii. insa exista si hopuri. hopuri pentru a testa dorinta noastra. cand nu depasesti acel hop, inseamna ca nu ti-ai dorit indeajuns.

nu exista iubire cum nu exista nici bine. exista dorinta de a vrea sa traiesti cu un om langa tine. exista completare si sincronizare. 

nu exista oameni. suntem doar niste animale care ne lingem ranile unii altora. cautam langa noi pe cineva care sa ne asigure o viata linistita financiar, sexual, sa ne hraneasca orgoliul si pantecul.

dar mai exista si suflete care s-au oprit pe pamant si s-au intrupat, suflete care cauta infinitul, suflete care vor sa simta ca traiesc. suflete care nu vor o viata linistita pe marginea unui pat, cu capul plecat pe umarul lui urmarind un film sau discutand nimicuri. suflete care nu vor noaptea sa se bage in pat langa o masina de sex si ziua sa se trezeasca langa un expresor de cafea. suflete care nu vor monotonie, nu vor sa se multumeasca cu lucrurile materiale. sufelete care vor sa simta ca traiesc intr-un trup, ca au o inima care inexplicabil bate mai tare cand vede doi ochi iubiti, ca au o minte care arunca artificii, suflete care nu au nevoie de cuvinte si veninul lor, suflete care vorbesc cu faptele, suflete care traseaza drumuri prin locuri greu de ajuns si nu care se tarasc pe urmele altora. suflete care se cauta unele pe altele pentru a se reintregi. suflete care pot, care vor, care actioneaza. suflete care stiu ca viata lor le este un dar si nu isi bat joc de ea. suflete pentru care fiecare secunda conteaza. exista insa si suferinta. pentru ca omul iubeste pamantul si sufletul cerul. si unde se intalnesc cele doua? nicaieri. orizontul e doar o minciuna pe care mintea omului o formeaza. la orizont nu se intalneste cerul cu pamantul, la orizont se intalnesc durerile noastre si dezamagirile noastre. viata e azi. maine nu exista. iubirea e acum, nu te astepta sa o intalnesti si mai tarziu.

cand am sa mor, vreau sa imi para rau dupa viata. ca am trait-o, ca am iubit sincer, ca am ridicat oameni, ca nu i-am mintit, ca nu m-am sacrificat pentru nimeni cum nimeni nu ar facea-o pentru mine, ca nu m-a folosit nimeni, ca nu m-am vandut nimanui, ca am putut privi pe toti in ochi, ca nu mi-am batut joc de putinul timp trecut prin lume, ca am luptat, ca nu am renuntat, ca am trait si nu am supravietuit.

sunt un suflet liber ce cauta chirie. ai un loc pentru mine?

vreau o viata linistita ca-n poveste, si-un suflet impacat. vreau muntii mai aproape si marea sa le ude radacinile. si pescarusii sa ma trezeasca dimineata chemand valurile unele peste altele sa spele plaja de scoici si de noapte. cu ochii mijind sa sorb din cafeaua aburinda, sa respir aerul rece si sarat, sa ridic cu ochii soarele inecat in mare si sa pasesc pe nisipul rece si ud.

vreau o casa nepazita in care rasul tau sa rasune neincetat. sa nu am grija zilei de maine si frica sa fie o amintire urata uitata prin pozele vechi ce le-ai aruncat in podul casei. vreau siguranta caminului meu si pacea mintii mele. vreau sa nu ma mai lupt cu trecutul si cu durerea, ci sa le pun in cui sa putrezeasca in uitare si nepasare.

vreau sa nu mai lupt ci sa imi odihnesc ce a mai ramas din mine. vreau sa ridic omul din mine mai sus de oricine, sa fac din el un templu al iubirii si intelepciunii, vreau sa ingrijesc florile pe mormantul vechiului eu si sa nu imi cada nicio lacrima pentru cine-am fost si ce-am facut. vreau sa plec capul noaptea pe o perna calda si sa evadez in lumi inca necunoscute, sa cutreier prin vise ca prin codrii verzi, sa ma inalt catre infinit si sa cuprind dumnezeirea intre tample.

da-mi aripi de inger, sa pot face cu ele cea mai sfanta lucrare a mea, sa potolesc durerea si sa alung tristetea. da-mi doamne aripi de inger, sa ma inalt tot mai sus...tot mai sus.

spune lumii ca ai renuntat la mine, spune lumii ca ai rams de-a lor, spune-le ca nu ai avut curajul sa te desprinzi si sa fi tu. Tu, altoi lipit de altii o viata intreaga, nu ai putut sa te descurci sa cresti pe radacina ta, ci ai asteptat mereu o creanga de om sa te ia sub umbra lui. sa te conduca si sa te cresca, sa iti inspire idei si concepte ce nu is ale tale, sa traiasca pentru tine.

spune lumii ca esti normala, spune lumii ca iubirea e o minciuna si ca nu exista curaj. spune-le ca ai sa ramai sub aceasi umbra sa mucezesti, sa te multumesti cu putin. spune lumii ca nu am meritat mai mult, spune lumii ca nebunii ei exista, ciudatii si nemernicii ei exista. spune lumii ca nu a fost iubire ci placere si curiozitate. spune-le ce om esti si multumeste-le ca te-au primit inapoi in cercul lor de crestini normali.

dar spune lumii ca exista si suflete care lupta pana la ultima suflare, spune lumii ca exista si inimi frumoase pline de curaj si de iubire. dar spune-le ca pretul platit pentru o secunda mai sus de nivelul lor este dezamagirea si durerea, spune-le ca toti cei care s-au vandut iubirii au inebunit si au blestemat intelepciunea mintii lor. spune lumii cat de aproape e iadul de cei care cred fara sa vada si asteapta fara sa le fi promis ceva. spune lumii ca dumnezeirea exista in iubirea sincera si curata.

ai curajul sa fi om. ai curajul sa-ti faci vise si sa le urmezi. ai curajul sa umblii prin lume cu capul sus.

ridica-te si umbla! si uita ca ai gustat din iubirea mea si din visele mele, uita gustul vietii langa mine, caci lumea spune ca am plecat!

cu recunostiinta plec genunchii domnul meu, pentru toate iernile in care mi-ai oferit un adapost departe de gerul de afara, in mijlocul unei familii care a stiut sa gaseasca puterea sa se adune si sa se imbratiseze in vremurile grele.

pentru toate primaverile in care am inflorit odata cu padurile si in care am crescut invatand de la munti sa nu plec capul,si de la firul de iarba sa razbat prin pamantul inghetat. iti multumesc pentru ploile reci si pentru raurile ce fug de la izvoare catre vai, vioi si parca alungand iarna din inimi.

pentru verile in care m-am indragostit si in care am cunoscut durerea si teama, pentru noptile albe si pentru stelele ce cadeau din ceruri aducand cu ele sarutari fugare si miros de mare. pentru nisipul rece si pentru valurile ce spalau neincrederea si grijile, iti multumesc pentru marea uitarii si pentru sarea ce imi curata ranile.

iti multumesc pentru rabdarea ta si pentru indurarea ta. iti multumesc pentru tot ce am construit, insa de vei putea, iarta-ma pentru tot ce am daramat, ranit si necrutat.

pentru nerecunostiinta mea, iarta-ma. pentru inconstienta mea si pentru nemultumirea mea, pentru zilele de neveghere si pentru lipsa de incredere, cruta-mi anii ce inca nu mi-ai numarat.

iti multumesc pentru puterea cu care m-ai imbracat si pentru intelepciunea cu care m-ai imbarbatat. iti multumesc pentru iubirile ce mi-au taiat calea si pentru ingerii ce m-au imbrtisat. iti multumesc pentru mainile ce m-au mangaiat si pentru ochii ce m-au patruns. pentru sufletele ce au plans langa mine si pentru inimile ce au batut candva pentru mine. insa iarta-mi egoismul si frica, cuvintele mincinoase si loviturile ce le-am impartit in nebunia mea. iarta-mi legaturile rupte si luptele la care am renuntat, razboaiele pierdute si visele uitate.

pentru toate sufletele ce nu le-am ridicat ci le-am zdrobit, pentru toate inimile ce le-am iubit si le-am pierdut, pentru toate trupurile ce nu mai simt imbratisarea mea, pentru toti ochii ce i-am uitat, pentru tot ce am fost ieri si am adunat astazi, iti multumesc.

pentru toata greseala mea, fii indurator si cruta-ma, caci drumul e anevoios si toamna asterne la picioare frunze inca verzi ce fara sa vreau le voi zdrobi sub talpa mea. pentru toata vina mea, iarta tu si croieste-mi carare, caci multa zapada va trebui sa acopere urmele pasilor mei plecand.