Am obosit. Atat de tare incat vreau sa renunt. Uneori iubirea...marea...lumea.... sunt claustrofobe. Ma sufoc.
Nu poti aduna izvoarele lumii in pahare de cristal, cum nu poti inchide vantul intr-o cusca. Lasa-ma sa respir. Lasa-ma sa traiesc.

Nu ma inchide in ceea ce lumea numeste relatie, nu ma sufoca cu prea multa atentie. Nu pierde valoarea sentimentelor adunandu-le in fraze. Nu sunt ca toti normalii lumii. Te-ai procopsit cu un suflet anormal.
Lasa-ma asa.

M-am nascut sa cutreier lumea-n lung si lat, ca forta motorie pentru sufletul meu. Mintea-mi praf de stele cand respir acelasi aer iar si iar si iar. Nu imi taia aripile, nu ma lega in laturi, nu ma inchide in custi, nu incerca sa ma salvezi. Din rarunchi te rog asculta-ma:
lasa-ma liber.

Te iubesc la fel de mult...insa..vreau sa-mi fie dor.

Mi-am promis ca indiferent ce va fi, nu imi voi vinde inima iarasi iubirii. Si nu am facut-o. Mai rau, am lasat-o pur si simplu abandonata in căușul mâinilor tale si strivita intre buzele-ti nemiloase.
Am pariat cu viata ca nu imi voi lasa in deriva gandurile si am pierdut rușinos. Din momentul in care am aruncat zarurile, le priveam cum se rostogolesc odata cu linistea si pacea mea, izbindu-se de limitele trailui nostru modest, strânse intre doua pendule de ceas dupa caderea noptii.