Cand ti-am auzit vocea parca totul din jur se misca atat de repede, incat m-ar fi lasat in urma,si mainele lor ar fi fost astaziul meu. Dar nu am vrut sa tin pasul cu ei. Era vocea ta calma dincolo de linie, asa cum te-am auzit de prea putine ori. Dintr-o data zbuciumul meu s-a potolit, am simtit cum fiecare fibra din mine s-a odihnit in adancul lor. Eram doi oameni calmi vorbindu-si cum atat de rar am reusit in alte vremuri.
Ma simteam ca intr-un film vechi, unul care nu a cunoscut depravarea si nimicul celor moderne, era momentul in care pur si simplu lumea nu mai exista, acea fractiune de secunda in care, pasind, nu atingi deloc pamantul. Momentul in care legile fizicii nu se aplica, iar legile inimii nici macar nu sunt scrise. Pentru o clipa m-am simtit un suflet matur. Soarele mi-a inchis ochii si ti-am conturat chipul in palmele mele. Am simtit siguranta in fiecare por si cumva, fara sa-mi explic, am inteles ca am crescut. Ca am depasit vremurile acelea si ca indiferent cate ape vor mai spala tarmul, mereu te voi gasi acolo. Chiar si cand vei pleca, mereu te voi cauta acolo. Revii ca o maree, si orice fac, in final, toate gandurile duc la tine. Oarecum am obosit sa te port mereu, dar azi, pentru o clipa, am simtit ca dincolo de zidurile ce mi le-am adunat in jurul meu, e un om matur.

Nici eu nu mai stiu pe ce ape alerg.