E seara. De parca ar fi apus soarele peste zeci de zile, sufletul mi-e obosit. Am deschis scrisori vechi. De parca nu eram eu. Ce vremuri. Ce tinereți. Mi-e mila de omul ce era atunci. De ar trai in alta lume, m-as lepada de clipele de acum doar pentru-ai spune doua vorbe: "potoleste-te suflete". Te-ai zbatut pentru atatea, ai fugit prea mult, ai pierdut atâtea pe drum. Insa de nu erai tu tinere, coapta mintea nu mi-era si nici inima-ncercata.

Mi-e dor de tineretea-mi plina de nebunie si fericire. Ce copil. Ce vremuri. Si cate alte ganduri. Vorbe ce asteapta de ani de zile sa fie stranse intre buze, amintiri ce le-am ascuns de mine ani intregi. Eh, dar stiu ca e o cadere de moment. In sfarsit am cedat. Oare cine a deschis trecutu-mi plin de praf?

Oameni vechi ce au rasarit de te miri de unde, oameni noi ce imi pun inima pe jar, oameni si mai vechi a caror dor il port. Oameni pe care ii iubesc in tacere si nu ar trebui, oameni care ar trebui sa ii iubesc si nu pot, oameni care ma iubesc si care mare greseala fac. Oameni. Si multe altele. Si inca cate altele. De dincolo de timpuri de ma auzi, suflete, potoleste-te!