azi sunt departe, nici eu nu stiu pe ce vai hoinaresc si pe unde fac carare. dar pribegind, mi-am amintit de tine, suflet al meu preaiubit.
dand norii la o parte si apa ce vine siroind din munti, cerul e deschis, la fel de cald si frumos ca in zilele noastre bune.
ma dor cuiele din suflet si nu iti pot privi chipul intiparit in gandurile mele. dar nu am uitat de tine.

stiu ca ti-e greu si drumuri noi ti se deschid: Paseste cu indrazneala! si acolo unde drumul se termina, cineva sus va pune-o palma de pamant doar ca ai indraznit sa calci mai departe.
nu iti fie teama de ce vei intalni. vor fi oameni buni si vor fi ochi rai ce te vor strapunge, nu lasa sa te doboare. vor fi incercari si vei invata lectii noi: Ai invatat sa mergi, vei stii sa si alergi!
nu privi peste umar, trecutul i-a platit timpului vama. Ia fiecare zi si construieste-ti un viitor, doar pentru tine! si cand te lovesti, nu te lasa impotmolita, nu te zbate si nu descuraja. vei gasi mereu o iesire.
vor veni si vremuri cand nimic nu se va potivi si nimic nu vei razbate. Nu uita: si piatra din capul unghiului parea de nefolos! vor fi ceasuri cand vei obosi si vei dori sa renunti. vor fi doruri si vei vrea sa impartasesti. dar nu vor fi urechi s-auda: Vorbeste-i inimii tale! Ea te va intelege cel mai bine.

vor veni nopti in care vei plange, si vei dori brate sa te cuprinda. dar nu vor fi de ajuns, nu vor fi cele pe care le doresti. Atunci pune-te pe genunchi si roaga-te! Multumeste-i cerului ca ai doua maini ce pot strange la pieptul tau pe cel ranit, si altul in locul tau nu va fi sa sufere, caci tu vei fi acolo pentru el.

vor trece anii, asa cum mai trecura, vei strange multe lacrimi si multe suferinti, dar sa stii ca undeva departe, hoinarind, un suflet îngenunchiat se roaga cerului pentru fericirea ta si cere o mare-a-ndurarii si pentru tine.

mla

unde e cerul tau doamne acum? unde ti-e iertarea si binecuvantarea care ne-ai promis-o? unde ai ascuns jumatatile noastre si unde ai ingropat omenia?

ce lut ai impletit in mine si ce praf de ura ai aruncat in narile mele? ce foc ai pus sa-mi curga-n vene si in ce carte-mi scrii tu povestea? cu ce drept imi impingi barca spre stanci si cu ce putere iei carma in mainile tale? doar ca m-ai adunat de pe vreun mal de mare si ai pus viata in mine, nu mi-o lua la voia ta.

ce demoni ai inchis in oasele-mi zdrobite si ce cai calca-n picioare sufletul din mine? ce herghelii alungi spre linistea mea doamne al vietii si al mortii? ce ingeri ai intemnitat departe de mine si de ce doamne atata furie, si atata cruzime?

unde-s eu doamne-al nemarginirii, pe ce drum indepartat fug de lume si de tine? pune lemne pe foc sa fiarba-n mine sangele, sa se evapore orice strop de iubire si cenusa sa se faca orice amintire. sa piara orice urma ca a fost pe aici, ca a trecut prin viata mea un strop de lumina sfanta. blestemele le-ai adunat in buzunarul stang al camasii si m-ai trimis prada vie in lumea asta plina de cruzime. ucide-n mine orice ar mai striga catre tine; rugaciunile s-au oprit in tavan.

si dezleaga robul dinauntrul meu doamne, elibereaza scalvul din mine ce a slujit iubirii si si-a ranit genunchii rugandu-se pentru aproapele lui. da foc altarului si reda-i libertarea nenorocitului din mine.

blestemat sa fie cel ce va-ncerca iubirea cu degetul si va pleca calcand pe suflete.

Surorii mele,

Au fost zile cand nu ti-am aratat decat rautate si razbunare. Au fost zile cand te-am certat si nu te-am inteles, in care te-am ignorat si in care te-am ranit. Au fost zile in care nu ti-am vorbit si in care nu am fost acolo.
Iarta-ma.

Insa au fost zile in care te leganam si te pupam intruna. Au fost zile in care te-am invatat sa mergi si sa te ridici. Au fost zile cand te-am aparat si in care am luat vina asupra mea. Au fost zile in care te-am hranit si m-am jucat cu tine. Zile in care iti faceam haine la papusi si in care iti construiam castele din pamant. Au fost zile cand ne certam pe lego si pe fermele noastre virtuale, pe vremea in care nu exista facebook si noi chiar luam cu masinutele asa zisa hrana cultivata si o dadeam animalelor de jucarie. Avatarele noastre erau omuleti din oua Kinder si erau palpabili. Noi chiar contruiam drumuri prin nisip si eram vecini in mini lumea noastra.
Dimineata mancam impreuna si radeam intruna, ne manjeam de dulceata si beam ceaiul ala bun facut cum numai mama stie. Ne cataram in merii din livada si rupeam legumele din gradina pentru a face mancare - ne jucam de-o oamenii mari. Pe vremea noastra nu era nevoie de jocuri virtuale, nu ne vorbeam pe YM ci pierdeam noptile razand si ciondadindu-ne.
Serile friguroase ne bateam cu perne si stateam la barfa cu mama. Te tachinam cand venea vorba de baiatul pe care il placeai si te faceam sa te enervezi. In verile toride ne udam cu apa si ne bagam cu capul in bidoanele in care mama pastra apa pentru gradina. Tundeai cainele si ii faceai baie, doar pentru a-l vedea cum se tavaleste in șopronul de lemne si se facea plin de rumegus.
Au fost seri cand stateam cu totii la masa si ne bucuram de linistea casei noastre. Au fost si zile cand am stat cu groaza si pacea lipsea cu desavarsire din familia noastra. Dar am trecut peste toate incercarile.
Au fost zile cand m-ai acoperit si mi-ai luat apararea. Au fost vremuri cand numai tu erai langa mine. Au fost zile cand am realizat cat ai crescut si ca nu mai esti un copil ci dadeai dovada de maturitate.
Am trecut prin incercari dar si prin bucurii impreuna.

Acum, cand vremea a trecut peste noi, pot doar sa ii multumesc bunului Dumnezeu ca te am si ca esti sange din sangele meu. Caci toate celelalte legaturi sunt rupte pe pamant, insa doua trunchiuri de copac ce cresc din aceasi radacina raman uniti pana ating vazduhul si mult dupa aceea.

Tie, iubita mea surioara, cu dor si lacrimi in ochi, iti multumesc ca existi. Nu sunt un exemplu pentru tine si nici nu sunt cel mai bun om de pe lume. Si orice as fi si oricum as fi, ramai legatura ce ma tine sus atunci cand toti ceilalati ma doboara.


Eu.

nu mai sunt locuri pe pamant unde sa iti potolesti setea de iubire. nu mai e colt de rai si nici tacere, iar pacea de mult e o raritate. nu mai sunt locuri cu oameni frumosi si nici priviri blande. nu mai sunt drumuri ce duc la izvoare, si nu mai sunt paduri in care sa te ascunzi. nu mai sunt munti sa te apere si nu mai sunt nopti ce sa te-n drume cu harta lor instelata.

nu mai e viata sub ape si nici zboruri deasupra lor, iadul nu mai fierbe in fundul pamantului si nici norii nu mai sunt albi ca odinioara. nu mai sunt florile pe camp si mielusieii ca sa zburde, nu mai opresc fecioare la fantani si apele au secat de mult.

doar tu ramas-ai dovada vie, cu marea intre pleoape si mirosul ierbii-n piele, strangand intre buze cand zambesti un nor pufos. arunci o ploaie vie peste inima-mi de lut, m-atingi cu frunzele-ti din par, si simt o vesnicie cum ma cuprinde si ma poarta departe-n larg si inapoi.
du-ma si ramai cu mine, acolo-n departare. dar vai, nu vei ramane, caci alte guri vei saruta, si alte maini vei mangaia, alt suflet vei sustine si alt drum iti vei croi.

iar eu raman cu marea mea, secata si batrana, cu pana si hartie, si inima-mi vanduta pentru un foc si-o piatra capatai.

fiecare minut de al tau, de nehotarare si de tacere, a smuls din inima mea viata. a zdrobind-o, lasand-o neputincioasa.
fiecare zi de a ta, de amanare si de iubire pentru celalalt, a ucis in mine orice nadejde. m-ai lasat gol si m-ai torturat pe nedrept.
fiecare saptamana de a ta, a adus iadul in casa mea si m-a robit, ucigand in fata ochilor mei iubirea ce jurai ca mi-o porti.

ma lepad de tine iubire pentru ca nu iti mai suport povara. nu merit focul ce ma arde si nu imi pot pierde mintile.
nu te recunosc. nu te mai cunosc.


m-ai inchis aici si ai plecat. de azi... vei cunoaste si tu tacerea ce ai semanat-o.

Petru al iubirii noastre, m-am lepadat de tine si nu a cantat nimic. A sunat a gol doua clopote si o cucuvea in departare.
Iuda al loialitatii noastre, te-am vandut pe 30 de minute prea egoiste. As veni sa dau inapoi bataile ceasului, dar nu gasesc templu unde sa arunc blestematele de minute.
Toma al increderii noastre, n-am crezut pana n-am vazut. N-am crezut deplin in cuvantul tau pana nu am vazut lacrimile si suferinta ta, durerea ta scluptata pe obrazul slabit si adunata sub ochii-ti mici.

Sutas peste armata mea de demoni, te-am ranit cu vorbele-mi pline de venin, te-am batjocorit in nebunia mea. As plange langa inima-ti stransa de durere si mi-as cere iertare, as ingenunchia si ti-as recunoaste meritele, insa a coborat soarele de pe cer si orbecaiesc inca-n intuneric.

Unde e Dumnezeul meu sa ma auda, sa strig un strop de indurare, pacatos am gresit iubirii si am cazut prada neputintei.


Iarta-ma.

Esti ca adancurile marii. Ma atrage frumusetea ta si pericolul care ma paste.
De pe mal privesc spre orizont. Pare atata liniste acolo. Aici, de jur imprejur prea multa zarva, prea mult soare, e seceta in sufletul meu si am buzele uscate. Nemarginirea marii ma cheama, nu imi va potoli setea, ma va amagii si imi va lua si ultima vlaga care o am. Dar ma cheama pacea si albastrul intunecat. Si m-arunc in mare..si înot pana obosesc. Ma opresc o clipa sa imi trag sufletul; aceasi sete ma sugruma. Ma uit peste umar insa nu sunt prea departe de tarm. Si inot.

In mijlocul marii valurile sunt potolite de o forta nestiuta.
Esti ca apa marii in larg, calda la atingerea soarelui si rece in adancuri. Si ma cheama nemarginirea ta ca o oaza inghetata gata sa imi curme setea de tine. Si ma scufund. Si inot. Se stinge incet lumina in adancuri si se aprind stelele de mare. Esti atat de periculoasa si totusi de nelepadat. Ma apasa durerea apelor adunata de la pescari ce au plecat in larg si nu s-au mai intors. Se aude un pescarus undeva deasupra mea mult si incep sa vad nisipul fin. Imi simt inima in mine prea obosita si totusi zic..inca putin.

Esti inselatoare ca adancul marii...ma chemi la tine si ma omori. Incet, pe nesimtite, pe nerasuflate.
Si de as învia, as veni iara si iara, pana mare isi va deschide portile si m-ar da inapoi oamenirii, cu mintile spalate si inima inmuiata.

Ești ca apa mării, nesigură și tăcută.

Cand te-am strans prima oara la piept, am simtit ca te-am regasit. Venita din vremuri de demult apuse, unde cel mai de pret dar era iubirea, acel fior pentru care multi si-au pierdut capul si viata. Am simtit ca te recunosc, ca iti stiu fiecare geometrie a corpului, fiecare atingere ce mi-a facut candva, demult, sangele sa fiarba.
Cand te-am sarutat, mi-am amintit verile toride, cum ne ascundeam sub nuci batrani, si cum sorbeam fiecare strop de iubire de pe buzele-ti mici si prea tacute. Iar privirea ta..ah privirea ta, ca vantul rece la amiaza, ce iti racoreste inima si te ridica-n ceruri.

Cand te-am vazut prima oara, te-am recunoscut ca parte-a mea pierduta, scufundata undeva in mare, te-am cuprins sa nu te pierd iara, mai puternic, mai cu teama.

Si de-ar fi sa te pierd iara, te-as regasi pe vreun tarm uitat de lume, dor noi si marea...doar tu si eu.