Esti ca adancurile marii. Ma atrage frumusetea ta si pericolul care ma paste.
De pe mal privesc spre orizont. Pare atata liniste acolo. Aici, de jur imprejur prea multa zarva, prea mult soare, e seceta in sufletul meu si am buzele uscate. Nemarginirea marii ma cheama, nu imi va potoli setea, ma va amagii si imi va lua si ultima vlaga care o am. Dar ma cheama pacea si albastrul intunecat. Si m-arunc in mare..si înot pana obosesc. Ma opresc o clipa sa imi trag sufletul; aceasi sete ma sugruma. Ma uit peste umar insa nu sunt prea departe de tarm. Si inot.

In mijlocul marii valurile sunt potolite de o forta nestiuta.
Esti ca apa marii in larg, calda la atingerea soarelui si rece in adancuri. Si ma cheama nemarginirea ta ca o oaza inghetata gata sa imi curme setea de tine. Si ma scufund. Si inot. Se stinge incet lumina in adancuri si se aprind stelele de mare. Esti atat de periculoasa si totusi de nelepadat. Ma apasa durerea apelor adunata de la pescari ce au plecat in larg si nu s-au mai intors. Se aude un pescarus undeva deasupra mea mult si incep sa vad nisipul fin. Imi simt inima in mine prea obosita si totusi zic..inca putin.

Esti inselatoare ca adancul marii...ma chemi la tine si ma omori. Incet, pe nesimtite, pe nerasuflate.
Si de as învia, as veni iara si iara, pana mare isi va deschide portile si m-ar da inapoi oamenirii, cu mintile spalate si inima inmuiata.

Ești ca apa mării, nesigură și tăcută.