M-am întors acasă pentru-o clipă, am deschis poarta pe jumătate dărâmată de cine știe ce vânt, și am înaintat cu teamă și cu inima trăgându-mă după ea.

Pragul ușii scârțâia iar perdeaua agățată mi-a fulgerat toată ființa. Dar mi-am amintit că e pustiu la fel ca marea-n larg. E praf și e-ntuneric, iar singurele locuri primitoare sunt pânzele de păianjen ce mi-au acoperit cărțile și lampa. De jur împrejur e o liniște de mormânt, mormântul iubirii noastre. Cea care a început ca un vulcan și care ani întregi a erupt și a fumegat.

Am fost niște alpiniști novici ce la început ne-am susținut și ridicat unul pe altul, apoi, la vremuri de-ncercare ne-am dat drumul mâinilor prea obosite sau prea fragile, dar de câte ori iubire, corzile nu ne-au salvat? Acele corzi ce se atingeau în inimile noastre, se prindeau strâns una de alta și se încleștau în noduri ce nimeni nu ar fi putut să le desfacă. Şi totuși, s-au desfăcut. Visele ne-au despărțit iubire, visele ce pe tine te duceau spre vest, spre alte culmi, iar pe mine mă purtau poate prea departe, poate prea mult. Şi ai tăiat coarda și ai trasat urme adânci prin mine și prin zăpadă, și ai plecat. Eu mi-am continuat cu greu drumul, un drum de doi și pentru doi.

Acum, iată-mă, la început de împlinire, dar fără tine, fără vise. Iată-mă iar acasă, încercând să aduc la viaţă ceva pierdut. E încă frig afară și încă e zăpadă. Dar de sub crusta rece, își croiesc drum ghioceii, iar de sub praf și cenușă, se zbate iubirea mea, vulnerabilă și tăcută.

Ce-ai să faci cu ea?

E atât de frig. Marea scârțâie sub mine și totul e-nghețat. Mi-e greu să scriu, închid ochii și îmi doresc doar să naufragiez în braţele tale. E pustiu și timpul mă închide între zeci de amintiri.

Nu e melancolie, iubire mea, și nici tristețe, mi-e doar frig, am inima dezgolită și cârma înţepenită. Am multe povești să-ți spun, cum am încurcat hărțile, mările, iubirile, cum am pariat și am pierdut...

E marea agitată și capul mi-l simt greu, mi-e dor de foc, de cum îl aprindeai în mine, de așternuturi calde și mirosul tău. Lemnul ud nu arde, și multe ploi m-au bătut.


Iubire, de-auzi un cântec trist, purtat de valuri către tine, adună-n braţe lemn uscat, ş-aprinde focul, căci înghețat e călătorul și inima-i înfrigurată.

De m-ai chema la țărm....



[poza]

A trecut atâta timp de când nu ți-am scris. Departe de țărm, undeva pe apele amăgirii am încercat să-mi croiesc un drum departe de tot ce construisem pentru tine. Am ars din temelii casa și am dezlegat amintirile, le-am lăsat să fugă în munți departe, acolo unde s-au născut.

Au fost și zile cu soare dar au fost și stânci ce mi-au lovit cârma și vânturi ce mi-au sfâșiat pânzele, dar n-am încetat să plec cât mai departe de locurile ce mă ținuse prizonier. Te-aş minți dacă aş nega că ar fi prima scrisoare ce ți-o las după atâta amar de vreme. Ţi-am scris pe plaja pe care am poposit. Acolo mi-am amintit de acele puține zile petrecute pe malul mării împreună. Probabil la flux apa a șters tot ce mâzgâlisem pe nisip. Am mai scris și pe câteva pietre lângă un izvor unde mi-am clătit faţa plină de sare. Mi-am amintit de indignarea copilărească cu care m-ai privit când ți-am spus că ești ca sarea în bucate. Şi au mai fost zeci de foi rupte și aruncate în ultimele raze ale soarelui. Erau rânduri ce strigau și implorau. Dar implorau degeaba.

Nu știu soarta acestei scrisori. Poate va ajunge scrum..sau poate va rămâne pe masă..uitată. Dar azi, sunt undeva pe uscat, cu inima nu foarte bine ancorată, căci nu voi putea poposi mult. Fug de tine ca de-o crimă ce mi-ar aduce pedeapsa capitală. Dar am murit de atâtea ori și m-ai înviat, încât, iubire, ce ai mai putea ucide în mine?

Dacă vrei să știi de mine...sunt bine. Poate îți voi scrie mai des, poate deloc. Dar sunt bine, doar uneori îți simt lipsa și mi se face dor de tine. Şi atunci când simt că aş claca, adun timpul într-o capsulă, i-o dau inimii și-i spun să bată o dată și-ncă o dată...să aştepte și să tacă. Închid ochii și-aduc noaptea peste sufletul meu să-mi adorm simțurile. Şi când soarele îmi sună deșteptarea, îl strig pe El și-i spun să-mi sufle în pânze.


Acum va trebui să închei, pentru că-i târziu şi lumânarea e pe terminate. Așteptă să ajung afară, și-apoi suflă, iubire....suflă.

[poza]