....
E ceva ciudat in vantul asta de toamna..Imi strange inima de parca mi-ar aminti de ceva mult prea drag, insa mintea nu poate sa  scoata acele imagini. E o senzatie ce imi scutura sangele in mine. E liniste, senin si brize ce soptesc un cantec ce inca nu il deslusesc.

A...si am pierdut o piesa din puzzle-ul de la tine. Pur si simplu parca a intrat in pamant. Am acum un puzzle stirb deasupra monitorului, si un geam larg deschis dupa care se intina adevaratul meu puzzle. Si te simt totusi aproape.

- E ura? Sau e durere?
- E dezamagire fiule. E sufletul tau ars pe rug in fiecare clipa. Sunt sudorile si lacrimile tale ce sunt calcate in picioare. E duhul mihnit in tine.
- E slabiciune? Sau e incredere?
- A fost iubirea fiule. Sunt anii tai pierduti pentru o fantasma. E speranta si atat. Iubire nu mai e.

De am fi copaci, ce jalnic am arata. Cu crengile amputate, crengi ce odata au fost brate intinse catre marile noastre iubiri, retezate de vijeliile ce s-au napustit peste vietile noastre. Legaturi ce nu au putut rezista legilor naturii, legi scrise cu litere pline de dezamagire, minciuni si inselatorie.

De am fi copaci, nu am ingenuchia in fata nedreptatii si am fi puternic inradacinati, stabili si de nezdruncinat. Am fi loc de adapost pentru neajutorati si confident inimii ranite. Am fi oaza de racoare pentru indragostiti si muza pentru poet. Am lega cerul de pamant si stelele s-ar ascunde in picurii de roua dimineata.

De am fi copaci, vantul ar canta pe timp de ploaie doine, iar spre sfarsitul verii, am pleca frunzele in pumnul toamnei, ne-am lasa adormiti de ea intr-un somn lung de o iarna. De am fi copaci, goi am tine piept gerului si brazdati am fi de ghearele inghetului.


Dar daca am fi oameni, ce frumosi am fi.

Din totdeauna am iubit muntele. Nimic nu e mai imbarbator si mai incurajator decat el. Insa nimic nu se compara cu senzatia pe care o am numai cand ma gandesc la mare. Si nu stiu de cand se intampla asta, dar cu siguranta a devenit o obsesie. In momentele de stres maxim, de incordare, suparare sau dezamagire, nimic nu ma elibereaza decat imaginea unei strazi ce se ineaca in mare. Cerul, marea...nisipul. Pur si simplu o imagine ce imi descatuseaza creierul si imi inunda venele cu o senzatie de libertate, de pace, eliberare.

Am gasit si raspunsul, insa nu face decat sa admit inca odata nemarginirea mintii si de cat de necunoscute sunt caile ei. Ti-as detalia, dar cele mai frumoase roade ale inimii le pastrez doar pentru mine. E un egoism ce mi-l permit. Pentru ca sunt prea valoroase si pentru ca ele sunt caramizile ce ma face un nou om.


[Oamenii frumosi s-au nascut din mare.]

"Se spune ca Frumosul s-a nascut intr-o pestera, atunci cand, la lumina focului, doi indragostiti se priveau indelung, in tacere caci trebuia sa se desparta. Si-atunci el, de disperare, ca sa n-o piarda, a pus mana pe o bucata de carbune si a desenat conturul umbrei ei, pe care flacara o proiecta pe zid.
Si de atunci, Frumosul a ramas, pesemne, ca un strigat mut de indragostit in pestera vietii."(Dan Puric - Despre omul frumos)

O iubirea puternica sau o durere imensa nu incape in dictionarele lumii. Caci inima se sfarseste acolo unde infinitul incepe. In ziua cand vom realiza care este adevarata implinire, atunci omul va inventa focul pentru a doua oara.