Unsolved Puzzle - The End...

...pentru toate iubirile pierdute la mal ca valurile si pentru cele care au starnit furtuna-n larg...intelepciunea sa va fie far.

si ma ia cateodata un dor, un dor de ea, de iubirea mea. si atunci imi aduc aminte totul, locul gol, inima-mi zdrobita, alegerile facute, omul pe care il incalzeste. si stiu ca locul meu nu e printre ruine, inchid ochii, inghit amaraciunea, zambesc fals si pasesc mai departe.

se lasa frig peste sufletul meu, imbratiseaza-ma pentru a doua oara, alunga-mi dorurile si iubirile, danseaza-mi si canta-mi, priveste-ma cu ochii-ti mari si negri si fii drogul meu in noaptea asta si in cea care va urma. dezrobeste-ma si frange-ma-n bucati, caci simt o viata pe umerii mei.

intotdeauna vom găsi timp pentru oamenii cu adevărat importanți în viața noastră, pentru restul vom găsi mereu scuze. intotdeauna vom gasi putere sa ii ajutam pe cei pe care ii iubim cu adevarat, iar pentru restul vom gasi mereu motive sa-i parasim in suferinta lor. intotdeauna vom gasi drumul catre sufletele pe care le dorim, iar pentru restul vom gasi usi prin care sa ii scoatem din viata noastra.

si in final ne vom considera "eroi", pentru ca intotdeauna resturile nu conteaza.

nu pot ascunde furia. nu pot opri ura. nu pot indulci blestemele.
urasc tot ce imi aminteste de noi, urasc tot ce am dat si tot ce a ramas gol. urasc tot ce am zidit si s-a spulberat intr-o clipire, urasc ca nimic bun nu poate fi adunat, urasc promisiunile transformate in minciuna si cuvintele de lauda pierdute-n vant. urasc oamenii care nu isi merita statutul de om, urasc parazitii ce tin umbra pamantului si care iti zambesc uitand buzunarele lor goale si mintile lor pline ce nimicnicie.

nu pot opri ura si furia. insa doamne, cand roata o vei intoarce, fi bland cu ei caci i-ai lasat dupa mintea lor si au devenit nimicuri. nu ai ce sa le mai iei, da-le doar mintea de pe urma si pregateste iadul pentru pacatosi.

fiule, mi-ai spus, ridica-te si umbla! ia-ti patul si paseste, caci ti-am promis pamant sub talpa ta chiar si acolo unde nu exista. ti-am promis un final la calatoria ta, ti-am promis pace si odihna. ti-am promis ca nu iti voi pune pe umeri o crucea mai grea decat poti purta, ti-am promis urcusuri si coborasuri, dar ca voi fi cu tine. ti-am promis doua urme de pasi in urma ta, ti-am promis ca te voi pazi si te voi proteja. ti-am spus ca nici prin valea umbrei mortii nu vei trece singur ci ca te voi urma.

deci fiule, ridica-ti ochii catre cer si vezi ca dincolo de nori e un soare ce face din noapte zi, si lasa ploaia sa iti curete ranile. am purtat coroana de spini ca tu sa fi fiu de rege, ti-am dat pamant langa pamant si mare cat infinitul sa o strabati. ti-am pus intelepciune intre tample si putere in brate. ti-am dat genunchi de piatra care sa nu se indoaie si buze sa vorbesti. caci de vei tacea, pietrele vor vorbi pentru Mine si glasul lor te va chema.

te-am facut pescar de oameni, sa ii ridici la randul tau si sa le arati iubirea si dreptatea. capul plecat nu este taiat de sabie si nicio rautate nu ajunge la tine. fii umil si drept si asculta glasul inimii, mergi cu incredere spre tinta ta, caci am pus in tine izvor de dreptate si de iubire. nu ucide fratele de langa tine si nici nu il lasa sa piara, nu lasa slabiciunea ta piatra de poticnire pentru aproapele tau.

fiule, mi-ai zis, ridica-te si zboara! ti-am dat aripi de inger sa acoperi lumea cu puterea ta.

vino si ia-mi ura si fa din ea o dulce razbunare. lasa-ma sa ating din nou marginile lumii si sa te cuprind in imbratisarea mea. lasa-ma sa sorb de pe buzele tale placerea si ia-mi mintile. fa-le pulbere si joaca-te cu gandurile mele. rupe odata cu hainele si sufletul si lasa-l ca si carare prin iadul ce trec. priveste-ma asa cum ai mai facut-o si lasa-ma sa ma pierd in negura ce o ascunzi intre pleoape. priveste-ma cu talc si mai da-mi o sansa, o sansa sa intalnesc din nou placerea si desfatarea, o sansa sa adorm la sanul tau si sa ma trezesc alt om.

fii placerea mea pacatoasa, singura care o mai doresc. fii trupul ce in noaptea asta ma intregeste si pamantul ce-l voi descoperi. fii scaparea mea si puntea dintre iad si nepasare. arata-mi ca nu toate sunt la fel, da-mi increderea ce am pierdut-o, arata-mi ca esti altfel, umple-ma de tine si de viata, urla din toti rarunchii si strange cu dintii din mine. strange-ma in pumnii tai si lupta-te cu diavolii din mine. devin-o realitate si zdrobeste orice alta amintire: fa-ti loc doar pentru tine.

nimeni nu va sta intre noi, intre doi ochi negrii si inima mea, intre doua sarutari si viata mea, intre tine si infinit.
e timpul sa devii realitate!

si-am mers la radacina unui stejar si am sapat cu mainile goale o groapa. si acolo mi-am aplecat fata si am varsat lacrimi multe. mi-am pus incet sufletul nenorocit si chinuit. acolo te-am ingropat iubire, caci pentru mine-ai murit, nu mai existi.
si-am sa vin odata pe luna si o sa aprind o lumanare si o sa iti aduc un crin alb, sa te provoc sa ma iubesti de dincolo de mormant, caci in viata asta m-ai lasat zdrobit si batjocorit.
dar stai, nu mai vreau iubirea ta, nu mai vreau sa vin sa iti aduc flori si nici sa plang la capataiul tau. vreau sa uit cine ai fost si ce ai daramat in viata mea, vreau sa dau foc la amintiri si sa imi continui drumul. poate un strain isi va face mila si imi va arata din nou iubirea, ma v-a aduna bucati bucati si ma va intregi. si nici nu imi voi aminti ca am fost altfel decat fericit si implinit.

si-am mers la radacina unui stejar si am culcat trecutul meu. te-am pierdut, m-ai pierdut..ne-am pierdut cu totii.

vine o zi cand cele mai mari cosmaruri devin realitate. vine o zi cand lepadam totul si o luam de la capat. e ziua in care ne nastem din nou, goi si lipsiti de ajutor, despuiati de frica si de durere. e ziua in care ne rescriiem viitorul. e ziua in care pasim spre dezastru sau spre succes, spre a deveni un nimeni sau totul, nenorocit sau om.
E ziua in care nu avem voie sa gresim.

Am murit! Iata-ma ca traiesc!

"Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine."

inchid ochii si imi strang sufletul mai aproape de mine. drumul e anevoios si adeseori cad. dar mana ta doamne nu e scurta si ochii tai vad suferinta mea. de jos tu ma ridici si scapi un strop de putere in oasele mele. 
prin ce vai ma conduci tu inima si prin ce focuri ma treci? ai promis doamne ca nu vei pune pe umerii nostri poveri peste puterile noastre! si atunci de ce simt ca ma afund tot mai adanc? e prea departe cerul si soarele nu patrunde sa-mi incalzeasca sufletul zdrobit! mai ai mila doamne inca-un pas sa fac, sa ajung la poarta casei mele, sa cad lovit acolo langa cei ai mei, poate unu dintre ei vor ridica trupul sleit si il vor pune la umbra unui nuc, cruce capatai.

lasa sa se asterne frunzele uscate peste pasii mei, sa-mi pierd urma si sa-mi prapadesc ziua de ieri si cele ce vor veni ca ea. lasa sa cada din cer ploaie sa spele ranile mele, caci numai tu doamne le vezi si numai tu le cunosti. nu ma lasa prada mintii mele si pune-n lanturi demonii ce-mi dau tarcoale.

si peste toate doamne te mai rog, oricat cainii ar latra si oamenii ar lovii, nu lasa sufletul meu sa se piarda si nici sa-i creada. eu si cu tine stim inima mea si gandurile mele: nu lor trebuie sa ma justific!


... si chiar de-ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, imi voi scoate sufletul din mine, si cu ultima putere imi voi lumina pasii spre tine. primeste-ma in bratele tale! 

- Si atunci, de ce ai facut-o?
- Pentru ca...pentru ca nu m-a oprit nimic!

nu meriti decat tacerea mea.


iar tu straine, nu o sa mut hotarul dintre mine si tine doar ca ti-e greu sa ma ocolesti. ai sus un "close button".

stiu din ce parte va bate vantul si stiu unde ma va duce barca mea. insa domnul meu si dumnezeul meu, plec capul umil si cer indurare, caci furtunile le vad de departe cum se apropie si teama imi cuprinde inima. marea se agita si valurile ma zdrobesc intre peretii de lemn ce se inchid ca un sicriu.

revarsa-ti mila peste robul tau ostenit, caci in ceasurile grele la tine plec genunchii: opreste tu incercarea caci jugul e prea greu! n-am nicio putere sa intorc marile si oceanele lumii in favoarea mea, nu pot nici vantului sa ii poruncesc sa inceteze si nici iubirii sa ma aleaga. m-ai purtat in nestiire zile intregi: fii bun cu mine domnul si dumnezeul meu si aduna-mi o palma de pamant sa imi odihnesc trupul obosit si inima indurerata.

si mai am slavite doamne o rugaminte: aduna din cel mai indepartat tarm doi pumni de lut, peste care sa suflii viata, si din mana ta doamne da-mi jumatatea lipsa inapoi. intregeste-ma tu domn al vietii mele, caci suna a gol si a pustiu tot suflul din mine si gustul singuratatii e amar.




opreste-odata tu furtuna ce sufletul mi-l rascoleste! căci Domne, Tu-mi cunoşti durerea, de Tine nu-i nimic ascuns!

visez noptile cum, dupa ce lumina se stinge si soarele apune, rup un ciob din mine si sap in zidurile reci ce ma inchid in neputinta si in inchisoarea asta pustiita, numita viata. visez cum ascund in subconstient tot praful cazut din ceea ce odata erau vise dar care au devenit pereti umeziti de lacrimi si durere, incatrand gratiile ascutite ale asa zisului normal. ma imaginez trecand dincolo de ziduri si de sarmele ghimpate ce mi-au lasat cicatrici adanci, tarandu-ma pe sub luminile felinarelor pana la marginea pamantului, si de acolo, ca raspuns la rugaciunile fierbinti, doua aripi crescand dintre umeri, intai firave si umile, apoi puternic luandu-si avant spre soare, zburand ani lumina spre infinit.
visez cum la umbra aripilor mele, acolo in nemarginire si lumina, capul tu ti-l culci, copila cu chipul bland si ochii inlacrimati, rugandu-ma inca o zi sa mai raman. dar vai, drumul meu e inca la-nceput, si mai am de sfaramat lanturi si de batut la porti inchise, iar locul meu nu-i aici si nici acum.

visez noptile cum, dupa ce luna rasare cat jumatate din orizont, m-adun ca pe un vas de lut spart, parand pentru urmatoarea zi un suflet impacat si fericit, ca inca mai sper, ca inca mai pot, ca inca mai vreau, ca linistea asta de mormant o mai rabd, luand-o de la capat zgariind peretii celulei mele si sperand ca intr-o zi, o voce calda ma va striga pe nume:

e una din acele zile de vara, cand o simti in inima ta, pulsand pe un ritm nebun. e acea zi de vara cand ai goni cu viteza si cu geamurile deschise, cu muzica veche in difuzoare si dor de duca. e ziua cand nu ti-ai lua ochii de la ea, cand ai privi-o cum conduce cu buzele stranse ca intr-un sarut, cu soarele-i mangaindu-i fata. ai indrazni chiar sa fi gelos pana si pe soare, insa taci si o savurezi ca pe o gura de aer proaspat. e atat cat sa iti umple toata inima si sa nu ramana loc de altceva, altcineva. cu parul ca un snop de grau, bogat si copt, ce vantului ii place sa i-l sufle, soptindu-i la ureche cat e de frumoasa..si ah doamne, cat e!

e una din acele zile cand stii ca ti-ai gasit sufletul pribeag si ca fericirea nu exista doar in basme. e una din acele zice cand ai trage de volan pe dreapta, doar pentru ca ti-era dor sa o simti in bratele tale, ca o palma de racoare in zile de canicula. e una din acele zile cand ai zice orice tampenie sa o faca sa zambeasca, doar pentru ca te cucereste de fiecare data cu zambetul ei. si e usor timida, dar puternica. e tacuta, dar faptele ei vorbesc mai mult decat orice cuvinte. o adori pentru fiecare gest si fiecare secunda care trece langa ea.

ea e fericirea ta si adori zile ca asta, cand simti tineretea in vene si simti ca lumea e a ta. ea e bucuria ta si merita imnuri de iubire. 
de s-ar ivi iara noaptea pe neasteptate si ar umbri prezenta ei, tu ramai tare, caci ea e fericirea ta!

stii diminetile alea in care respiri briza marii? si pescarusii care trezesc toate sufletele imbatate de somn? si racoarea aia de dinainte ca soarele sa rasara si nisipul ud si rece de sub talpi?
stii sufletul tau in dimineti din alea? liber si fara griji, puternic de parca o armata s-ar fi trezit in el. de parca ochii ti s-au deschis si ai vazut minunea lumii stand acolo oprind cu picioarele valurile marii.
stii zambetul ala plin de pace si fericit? stii chipul scaldat in primele raze de soare si sarutul sarat?

da-mi o dimineata din aia!

Daca azi voi pleca...vei veni cu mine? Sau vei ramane-n urma mea, pe veci pierzandu-ma?




..caci plec.

Vino in seara asta, inchide usa si lasa-ti capul pe umarul meu. Spune-mi cum e marea si cum canta pescarusii, spune-mi cum firele de nisip iti cadeau de pe trup si le alungai in valurile spumegand.
Vino in noaptea asta si lasa-ma sa te mint, ca te iubesc si ca esti tot ce am nevoie. Fa-te ca nu stii si prefa-te ca ma crezi. Cantece de leagan sopteste-mi la ureche si tine-ma de mana pan' voi adormi. Vegheaza-mi somnul si ascunde-mi printre vise un strop de iubire pentru tine. Mangaie-mi sufletul obosit si cucereste-mi inima ca pe un taram indepartat, secat de lume si de minciuna, nesiguranta, nestatornicie si nehotarare. Rupe orice legatura cu lumea si ia-ma acasa.

Prefa-te ca nu voi pleca niciodata si construieste-mi un loc langa tine, atarna in cui fotografii cu noi..sa stiu cui apartin si inchide usa. Lasa-ma sa te privesc acolo, aruncand cheia si lasandu-ne captivi in lumea noastra, doar tu si eu. Vreau sa aprinzi focul in mine si sa imi dai din nou putere sa cred.

Vino in ceasul asta, inchide usa dupa tine si dezbraca-ma de omul de ieri. Arunca-mi amintirile si picteaza altele noi. Cu tine si cu mine.

ma simt captiv. de parca as fi furat sufletul asta si l-am plantat in mine, ca o marturie mincinoasa a faptului ca sunt om.
simt lanturi ce ma tin, ce ma sufoca. ca un animal ce e dezbracat de salbaticia lui si dresat de o mana de oameni, de niste nebuni haotici ce iti limiteaza dorintele si nevoile. De as rupe funiile as spulbera totul in cale si as sfarama pamantul sub picioare. as fugi departe de iubire si de lume, departe de durere spre locuri in care nici soarele nu se-mparte in raze, si nici marea nu vine valuri valuri, unde totu-i una si una-i totul. catre locuri sfinte unde frica nu paste pe intinsul inimii si tot ce e al tau..ramane-al tau pe vesnicie. adanc in munti unde as striga din toti rarunchii si unde as zdrobi ultimile ganduri in stancile uitarii. acolo unde singurul lucru pe care il imparti e un pumn de aer cu rapitorii cerului.

Si apoi m-as potoli...ca un foc ce se stinge odata cu noaptea, incet, mut si obosit.

azi sunt departe, nici eu nu stiu pe ce vai hoinaresc si pe unde fac carare. dar pribegind, mi-am amintit de tine, suflet al meu preaiubit.
dand norii la o parte si apa ce vine siroind din munti, cerul e deschis, la fel de cald si frumos ca in zilele noastre bune.
ma dor cuiele din suflet si nu iti pot privi chipul intiparit in gandurile mele. dar nu am uitat de tine.

stiu ca ti-e greu si drumuri noi ti se deschid: Paseste cu indrazneala! si acolo unde drumul se termina, cineva sus va pune-o palma de pamant doar ca ai indraznit sa calci mai departe.
nu iti fie teama de ce vei intalni. vor fi oameni buni si vor fi ochi rai ce te vor strapunge, nu lasa sa te doboare. vor fi incercari si vei invata lectii noi: Ai invatat sa mergi, vei stii sa si alergi!
nu privi peste umar, trecutul i-a platit timpului vama. Ia fiecare zi si construieste-ti un viitor, doar pentru tine! si cand te lovesti, nu te lasa impotmolita, nu te zbate si nu descuraja. vei gasi mereu o iesire.
vor veni si vremuri cand nimic nu se va potivi si nimic nu vei razbate. Nu uita: si piatra din capul unghiului parea de nefolos! vor fi ceasuri cand vei obosi si vei dori sa renunti. vor fi doruri si vei vrea sa impartasesti. dar nu vor fi urechi s-auda: Vorbeste-i inimii tale! Ea te va intelege cel mai bine.

vor veni nopti in care vei plange, si vei dori brate sa te cuprinda. dar nu vor fi de ajuns, nu vor fi cele pe care le doresti. Atunci pune-te pe genunchi si roaga-te! Multumeste-i cerului ca ai doua maini ce pot strange la pieptul tau pe cel ranit, si altul in locul tau nu va fi sa sufere, caci tu vei fi acolo pentru el.

vor trece anii, asa cum mai trecura, vei strange multe lacrimi si multe suferinti, dar sa stii ca undeva departe, hoinarind, un suflet îngenunchiat se roaga cerului pentru fericirea ta si cere o mare-a-ndurarii si pentru tine.

mla

unde e cerul tau doamne acum? unde ti-e iertarea si binecuvantarea care ne-ai promis-o? unde ai ascuns jumatatile noastre si unde ai ingropat omenia?

ce lut ai impletit in mine si ce praf de ura ai aruncat in narile mele? ce foc ai pus sa-mi curga-n vene si in ce carte-mi scrii tu povestea? cu ce drept imi impingi barca spre stanci si cu ce putere iei carma in mainile tale? doar ca m-ai adunat de pe vreun mal de mare si ai pus viata in mine, nu mi-o lua la voia ta.

ce demoni ai inchis in oasele-mi zdrobite si ce cai calca-n picioare sufletul din mine? ce herghelii alungi spre linistea mea doamne al vietii si al mortii? ce ingeri ai intemnitat departe de mine si de ce doamne atata furie, si atata cruzime?

unde-s eu doamne-al nemarginirii, pe ce drum indepartat fug de lume si de tine? pune lemne pe foc sa fiarba-n mine sangele, sa se evapore orice strop de iubire si cenusa sa se faca orice amintire. sa piara orice urma ca a fost pe aici, ca a trecut prin viata mea un strop de lumina sfanta. blestemele le-ai adunat in buzunarul stang al camasii si m-ai trimis prada vie in lumea asta plina de cruzime. ucide-n mine orice ar mai striga catre tine; rugaciunile s-au oprit in tavan.

si dezleaga robul dinauntrul meu doamne, elibereaza scalvul din mine ce a slujit iubirii si si-a ranit genunchii rugandu-se pentru aproapele lui. da foc altarului si reda-i libertarea nenorocitului din mine.

blestemat sa fie cel ce va-ncerca iubirea cu degetul si va pleca calcand pe suflete.

Surorii mele,

Au fost zile cand nu ti-am aratat decat rautate si razbunare. Au fost zile cand te-am certat si nu te-am inteles, in care te-am ignorat si in care te-am ranit. Au fost zile in care nu ti-am vorbit si in care nu am fost acolo.
Iarta-ma.

Insa au fost zile in care te leganam si te pupam intruna. Au fost zile in care te-am invatat sa mergi si sa te ridici. Au fost zile cand te-am aparat si in care am luat vina asupra mea. Au fost zile in care te-am hranit si m-am jucat cu tine. Zile in care iti faceam haine la papusi si in care iti construiam castele din pamant. Au fost zile cand ne certam pe lego si pe fermele noastre virtuale, pe vremea in care nu exista facebook si noi chiar luam cu masinutele asa zisa hrana cultivata si o dadeam animalelor de jucarie. Avatarele noastre erau omuleti din oua Kinder si erau palpabili. Noi chiar contruiam drumuri prin nisip si eram vecini in mini lumea noastra.
Dimineata mancam impreuna si radeam intruna, ne manjeam de dulceata si beam ceaiul ala bun facut cum numai mama stie. Ne cataram in merii din livada si rupeam legumele din gradina pentru a face mancare - ne jucam de-o oamenii mari. Pe vremea noastra nu era nevoie de jocuri virtuale, nu ne vorbeam pe YM ci pierdeam noptile razand si ciondadindu-ne.
Serile friguroase ne bateam cu perne si stateam la barfa cu mama. Te tachinam cand venea vorba de baiatul pe care il placeai si te faceam sa te enervezi. In verile toride ne udam cu apa si ne bagam cu capul in bidoanele in care mama pastra apa pentru gradina. Tundeai cainele si ii faceai baie, doar pentru a-l vedea cum se tavaleste in șopronul de lemne si se facea plin de rumegus.
Au fost seri cand stateam cu totii la masa si ne bucuram de linistea casei noastre. Au fost si zile cand am stat cu groaza si pacea lipsea cu desavarsire din familia noastra. Dar am trecut peste toate incercarile.
Au fost zile cand m-ai acoperit si mi-ai luat apararea. Au fost vremuri cand numai tu erai langa mine. Au fost zile cand am realizat cat ai crescut si ca nu mai esti un copil ci dadeai dovada de maturitate.
Am trecut prin incercari dar si prin bucurii impreuna.

Acum, cand vremea a trecut peste noi, pot doar sa ii multumesc bunului Dumnezeu ca te am si ca esti sange din sangele meu. Caci toate celelalte legaturi sunt rupte pe pamant, insa doua trunchiuri de copac ce cresc din aceasi radacina raman uniti pana ating vazduhul si mult dupa aceea.

Tie, iubita mea surioara, cu dor si lacrimi in ochi, iti multumesc ca existi. Nu sunt un exemplu pentru tine si nici nu sunt cel mai bun om de pe lume. Si orice as fi si oricum as fi, ramai legatura ce ma tine sus atunci cand toti ceilalati ma doboara.


Eu.

nu mai sunt locuri pe pamant unde sa iti potolesti setea de iubire. nu mai e colt de rai si nici tacere, iar pacea de mult e o raritate. nu mai sunt locuri cu oameni frumosi si nici priviri blande. nu mai sunt drumuri ce duc la izvoare, si nu mai sunt paduri in care sa te ascunzi. nu mai sunt munti sa te apere si nu mai sunt nopti ce sa te-n drume cu harta lor instelata.

nu mai e viata sub ape si nici zboruri deasupra lor, iadul nu mai fierbe in fundul pamantului si nici norii nu mai sunt albi ca odinioara. nu mai sunt florile pe camp si mielusieii ca sa zburde, nu mai opresc fecioare la fantani si apele au secat de mult.

doar tu ramas-ai dovada vie, cu marea intre pleoape si mirosul ierbii-n piele, strangand intre buze cand zambesti un nor pufos. arunci o ploaie vie peste inima-mi de lut, m-atingi cu frunzele-ti din par, si simt o vesnicie cum ma cuprinde si ma poarta departe-n larg si inapoi.
du-ma si ramai cu mine, acolo-n departare. dar vai, nu vei ramane, caci alte guri vei saruta, si alte maini vei mangaia, alt suflet vei sustine si alt drum iti vei croi.

iar eu raman cu marea mea, secata si batrana, cu pana si hartie, si inima-mi vanduta pentru un foc si-o piatra capatai.

fiecare minut de al tau, de nehotarare si de tacere, a smuls din inima mea viata. a zdrobind-o, lasand-o neputincioasa.
fiecare zi de a ta, de amanare si de iubire pentru celalalt, a ucis in mine orice nadejde. m-ai lasat gol si m-ai torturat pe nedrept.
fiecare saptamana de a ta, a adus iadul in casa mea si m-a robit, ucigand in fata ochilor mei iubirea ce jurai ca mi-o porti.

ma lepad de tine iubire pentru ca nu iti mai suport povara. nu merit focul ce ma arde si nu imi pot pierde mintile.
nu te recunosc. nu te mai cunosc.


m-ai inchis aici si ai plecat. de azi... vei cunoaste si tu tacerea ce ai semanat-o.

Petru al iubirii noastre, m-am lepadat de tine si nu a cantat nimic. A sunat a gol doua clopote si o cucuvea in departare.
Iuda al loialitatii noastre, te-am vandut pe 30 de minute prea egoiste. As veni sa dau inapoi bataile ceasului, dar nu gasesc templu unde sa arunc blestematele de minute.
Toma al increderii noastre, n-am crezut pana n-am vazut. N-am crezut deplin in cuvantul tau pana nu am vazut lacrimile si suferinta ta, durerea ta scluptata pe obrazul slabit si adunata sub ochii-ti mici.

Sutas peste armata mea de demoni, te-am ranit cu vorbele-mi pline de venin, te-am batjocorit in nebunia mea. As plange langa inima-ti stransa de durere si mi-as cere iertare, as ingenunchia si ti-as recunoaste meritele, insa a coborat soarele de pe cer si orbecaiesc inca-n intuneric.

Unde e Dumnezeul meu sa ma auda, sa strig un strop de indurare, pacatos am gresit iubirii si am cazut prada neputintei.


Iarta-ma.

Esti ca adancurile marii. Ma atrage frumusetea ta si pericolul care ma paste.
De pe mal privesc spre orizont. Pare atata liniste acolo. Aici, de jur imprejur prea multa zarva, prea mult soare, e seceta in sufletul meu si am buzele uscate. Nemarginirea marii ma cheama, nu imi va potoli setea, ma va amagii si imi va lua si ultima vlaga care o am. Dar ma cheama pacea si albastrul intunecat. Si m-arunc in mare..si înot pana obosesc. Ma opresc o clipa sa imi trag sufletul; aceasi sete ma sugruma. Ma uit peste umar insa nu sunt prea departe de tarm. Si inot.

In mijlocul marii valurile sunt potolite de o forta nestiuta.
Esti ca apa marii in larg, calda la atingerea soarelui si rece in adancuri. Si ma cheama nemarginirea ta ca o oaza inghetata gata sa imi curme setea de tine. Si ma scufund. Si inot. Se stinge incet lumina in adancuri si se aprind stelele de mare. Esti atat de periculoasa si totusi de nelepadat. Ma apasa durerea apelor adunata de la pescari ce au plecat in larg si nu s-au mai intors. Se aude un pescarus undeva deasupra mea mult si incep sa vad nisipul fin. Imi simt inima in mine prea obosita si totusi zic..inca putin.

Esti inselatoare ca adancul marii...ma chemi la tine si ma omori. Incet, pe nesimtite, pe nerasuflate.
Si de as învia, as veni iara si iara, pana mare isi va deschide portile si m-ar da inapoi oamenirii, cu mintile spalate si inima inmuiata.

Ești ca apa mării, nesigură și tăcută.

Cand te-am strans prima oara la piept, am simtit ca te-am regasit. Venita din vremuri de demult apuse, unde cel mai de pret dar era iubirea, acel fior pentru care multi si-au pierdut capul si viata. Am simtit ca te recunosc, ca iti stiu fiecare geometrie a corpului, fiecare atingere ce mi-a facut candva, demult, sangele sa fiarba.
Cand te-am sarutat, mi-am amintit verile toride, cum ne ascundeam sub nuci batrani, si cum sorbeam fiecare strop de iubire de pe buzele-ti mici si prea tacute. Iar privirea ta..ah privirea ta, ca vantul rece la amiaza, ce iti racoreste inima si te ridica-n ceruri.

Cand te-am vazut prima oara, te-am recunoscut ca parte-a mea pierduta, scufundata undeva in mare, te-am cuprins sa nu te pierd iara, mai puternic, mai cu teama.

Si de-ar fi sa te pierd iara, te-as regasi pe vreun tarm uitat de lume, dor noi si marea...doar tu si eu.

Am obosit. Atat de tare incat vreau sa renunt. Uneori iubirea...marea...lumea.... sunt claustrofobe. Ma sufoc.
Nu poti aduna izvoarele lumii in pahare de cristal, cum nu poti inchide vantul intr-o cusca. Lasa-ma sa respir. Lasa-ma sa traiesc.

Nu ma inchide in ceea ce lumea numeste relatie, nu ma sufoca cu prea multa atentie. Nu pierde valoarea sentimentelor adunandu-le in fraze. Nu sunt ca toti normalii lumii. Te-ai procopsit cu un suflet anormal.
Lasa-ma asa.

M-am nascut sa cutreier lumea-n lung si lat, ca forta motorie pentru sufletul meu. Mintea-mi praf de stele cand respir acelasi aer iar si iar si iar. Nu imi taia aripile, nu ma lega in laturi, nu ma inchide in custi, nu incerca sa ma salvezi. Din rarunchi te rog asculta-ma:
lasa-ma liber.

Te iubesc la fel de mult...insa..vreau sa-mi fie dor.

Mi-am promis ca indiferent ce va fi, nu imi voi vinde inima iarasi iubirii. Si nu am facut-o. Mai rau, am lasat-o pur si simplu abandonata in căușul mâinilor tale si strivita intre buzele-ti nemiloase.
Am pariat cu viata ca nu imi voi lasa in deriva gandurile si am pierdut rușinos. Din momentul in care am aruncat zarurile, le priveam cum se rostogolesc odata cu linistea si pacea mea, izbindu-se de limitele trailui nostru modest, strânse intre doua pendule de ceas dupa caderea noptii.

Te-am lasat undeva pierduta prin codri si printre frunze, cautandu-ma si rascolind pamantul negru si rece. Te-am lasat spaland haine-n rau, curgand lacrimi siroaie din ochii-ti verzi.
Te-am lasat lucrand pamantul cu mainile-ti aspre si nemangaiate.
Te-am lasat.

Acum te caut...la fiecare radacina de brad, poposind in alergatura ta.
Te caut la umbra fiecarei salcii, la izvor de apa rece, clatindu-ti ochii mici si buzele-ti dulci.
Te caut in camp printre graul uscat, valuri cazand din parul tau auriu si spicuit.
Si nu te aflu oricat te-as cauta.

Si se zbate sufletul in mine de dorul tau. Iarta-mi greseala tineretii, si uita-mi vina. Reda-mi pacea si lasa-ma sa ma fac pamant. Lasa-ma sa rup lanturile ce ma intemniteaza, lasa-ma sa plec.

De nu vii, lasa-ma sa plec.

Te iubesc!

De te-as intalni iara pentru prima data, oare mainile mi-ar fi la fel de agitate si palmele transpirate? Oare cafeaua ar avea acelasi gust? Ar mai avea cine sa ne fotografieze impreuna pentru prima oara?

De te-as intalni iara ca in prima zi, oare zambetul tau ar fi la fel de copilaresc? Ar fi acelasi ger si aceasi vreme sumbra? Oare am avea aceleasi ticuri si acelasi orgoliu?

Daca ne-am intalni iara pentru prima oara, m-ai mai ruga sa te opresc? Mi-ai mai fura tu noptile si mintile, visele si zilele de pace? Ai planta iara furtuna si ai duce trairile noastre pana la extrem? Am face aceleasi greseli si am fugi ca niste copii de responsabilitati?

Daca te-as intalni iara pentru prima oara....te-as recunoaste? 

Te caut in forfota orasului, te caut in linistea noptii si in bataia lunii. Te caut intre copertile cartilor ce zac prafuite in biblioteci uitate de lume. Te caut in varf de munte, in mijlocul zapezii, inghetata, cersind o sarutare calda. Te caut la poalele muntelui, unde padurile se imbratiseaza, unde iarba abia rasare de sub pamant, iar mieii zburda nestingheriți. Si ce daca lupii vin din departare urland a foame? E primavara.

Te caut la șes, undeva pierduta-n flori si scaldata in miros de iarba, cu rochia-ti alba fluturand in vant, ca aripi de inger pierdut la tara. E vara iubire si dorintele ne topesc mai aprig ca soarele ce arde cerul.
Te caut in largul marii si printre valurile ei, ma scufund in abis dupa tine, si te caut si te caut, prin corali si fire de nisip, te caut maluri intregi, dar raman doar sare si sudoare.

Te caut dincolo de granite, si tu ma cauti, si ne cautam iubire, si ne lovim umerii, ne aruncam ocheade si nu ne recunoastem printre frunze. Caci cautarea m-a uscat, si pielea mi-i toamna, iar ochii ni s-au lipit de cate lacrimi am vazut in drumul nostru.

Opreste-te din cautare iubire, caci pamantul e rotund si nu te voi astepta la vreun colt de lume. Timpul trece, si vine iarna iar. Si cine stie daca vei gasi o sarutare sa te-ncalzeasca, caci eu am obosit si ma doare departarea.

lacrimile nu te fac fragila. ci sufletul tau curat. si nu ma satur sa te privesc din umbra. iti atingi usor gatul, ti-ai dori sa nu fi inconjurata de atata lume. vrei sa plangi in voie. vrei sa iti eliberezi duhul ce mihnit iti cere o clipa de ragaz.

te-as strange in brate, ca sa imi ierti toate lacrimile ce le-ai varsat pentru mine. dar mana ta..adusa incet la gat e tabloul ce l-as picta pe pleoape. si gustul tau pe buzele mele. nu ma satur de tine. as opri universul intreg pentru a te putea privi. esti nemarginirea in care vreau sa ma pierd, caci ai gratia unei promisiuni de eliberare. 

daca visul de libertate la care soldatii prinsi in transee visau, in noroi si praf de pusca, daca visul lor ar prinde viata, ar avea mainile tale albe si parul prins, lasand gatul descoperit; l-ar fi atins cu timiditatea unei virgine si ar fi taiat in doua frica cu privirea ta. ar fi cucerit pamant si mare, si s-ar fi intors intregi acasa doar pentru a saruta inca o data gura ta.

nu stiu ce laturi m-au prins, dar nu mai zbor iubire. si pamantul are un gust metalic de plumb. deschide-ti bratele si primeste-ma. 

nu. nu o sa imi fie dor de tine. si nu...nu o sa iti simt lipsa. nu o sa plang si nici nu o sa imi smulg sufletul din mine. nu o sa adorm cu gandul la tine si nici nu o sa tanjesc dupa mainile tale.

am sa vaslesc pana in larg si acolo o sa ma opresc. o sa strig din toti rarunchii si o lovesc valurie pana cand o sa obosesc. o sa ma bat cu monstrii apelor, cu visele si dorintele mele, o sa ma scufund pana in abis, unde nicio raza de lumina nu indrazneste, si acolo o sa arunc toata fiinta mea. si-apoi, usurat de iubire, o sa plutesc in deriva, pana cand, doua maini, nu la fel ca ale tale, vor trage la mal ultima suflare din mine.

se vor intreba ce furtuna m-a doborat, ce soarta cruda m-a lasat de izbeliste, nestiind cat de scump se plateste o inima nesupusa. n-am sa le mai povestesc calatoriile mele si nici nu o sa le mai cant despre iubire. o sa tac si o sa pictez in gandurile mele, acele maini albe, liniile bustului tau si tigara care nu se mai stinge. si am sa iti conturez ochii si buzele pana cand le voi uita pe de-a-ntregul.

si din ochii tai cade-o lacrima...iar din mine-un suflet.

Am intins foile albe pe masa. Simteam ca daca voi scrie imi voi elibera inima de durere si apasarea aceasta sinucigasa. Insa orice gand as fi inceput nu mi se parea indeajuns pentru a fi pus pe hartie. As fi vrut sa scriu despre durerea care imi înnoadă glasul, insa nu putem definii ceea ce simteam. As fi scris despre iubirea care ti-o port, insa nu eram sigur de ea. Si cum as fi daca in aceasi inima e si iubire si durere? Nu poti turna in acealasi pahar si miere si venin. As fi scris despre primele saruturi, despre curajul si nebunia care a venit odata cu ele, insa inevitabil as fi scris si despre vinovatia si noptile nedormite ale constiintei mele. As fi scris despre seara asta, insa simt cum toate lacrimile mi s-au oprit in gat si nu pot nici sa respir.
Stiu doar ca scriind m-as fi vindecat. Insa de care boala? Mainile imi tremura pe penita, simt ca ma sufoc si simt nevoia sa plang. Dar nu pot. Simt cum plang maruntaiele in mine, insa eu nu pot.

M-as culca sa ma trezesc peste luni de zile, gata uitata sa fii si parfumul tau sa se fii evaporat. Insa mi-e frica de intuneric in lipsa ta.
Tot ce stiu acum e ca vreau sa ma opresc. Trebuie sa ma opresc. Ceasul nu arata decat putin pana la ora 12, simt o vesnicie pana maine.
As fuma o tigara, mi-as vinde sufletul celui care mi-ar promite mai multa liniste si care mi-ar lua gandurile, dar nu am cui.

Nu pot sa scriu despre tine. E ca si cum as lipii lama cutitului de piele si as trage fara mila. Stiam jocul inca dinainte sa intru. A fost o nebunie. E o nebunie. Nu pot urma un singur fir. Gandurile sunt adunate ca niste cai salbatici intr-un tarc. Si totusi e asa liniste. Unde sunt tropaiturile lor? Unde e nechezatul lor nebun? Toate sunt inabusite de strigatul sufletului meu. Urla atat de tare incat m-a surzit. Stiu..aici afara e galagie, trebuie sa fie.

E ca la zaruri. Da iubire, e ca la zaruri. Ar fi trebuit sa ma opresc de atunci. Insa zici..o data. Trebuie sa incerc o data..apoi ma opresc. Arunci zarurile si surpriza. ai castigat! Diavolul stie sa te atraga in jocul lui. Mereu prima oara iti va iesi. Atunci te simti norocos si mai arunci o data. si inca o data si iara o data. Pana cand nu mai poti sa te intorci. Ah iubire, de m-as fi oprit inainte sa fii inceput!

~~
M-am oprit si m-am intors spre mine. Si ca doi tovarasi vechi ce au tacut o vreme in fata paharelor pe jumatate goale, am tras sticla de pelin, i-am turnat inca o gura si l-am intrebat:
- Dar de ce?
A ridicat capul si cu buzele stranse si maxilarul intepenit a dat din cap de patru ori. A clipit incet si si-a umplut plamanii cu aer proaspat de parca pentru câtăva vreme a uitat sa mai respire.
Si tacea. Si parca auzeam prin tacerea lui fiecare vibrare a gandurilor si fiecare clinchet al inimii. Da, clinchet, de zici ca avea o tinichea in loc de inima.
Am incruntat fruntea si am insistat:
-De ce?
Si exact in urmatorul moment parca timpul s-a oprit. A ridicat privirea si uitandu-se exact in ochii mei mi-a zis:
- De nimic! Cu o plictiseala in glas a repetat: De nimic! Esti nebun!
Avea dreptate. Pana la urma urmei vorbesc cu mine insumi ca un nebun.
- Cred ca doare, am inceput eu sa ii povestesc. Ar trebui sa ma opresc...
A zambit aproape neobservabil: Aiuresti!

Click-uri si sunete de taste, miros de cafea ieftina, si oameni agitati. Dincolo de fiara de prefabricate in care ne petrecem marea parte a zilei, dincolo de peretii albi si usa intredeschisa, pe un colt de fereastra se vad blocurile gri si copacii goi. E aproape intunecat pentru ora asta de dimineata. E ceata si inima imi bate mai incet ca nicioadata. E o pace atat de ciudata. Mintea nu intelege ce s-a schimbat. Sunt ganduri ce curg haotic, ca particule inchise intr-un borcan.

Mi s-a racit cafeaua, baby, are un gust amar spre sfarsit, ca si iubirea noastra. M-ai purtat de atatea ori prin locuri in care nu as fi indraznit macar sa cred ca exista, ca spre sfarsit sa iti simt buzele amare si mincinoase.

Parca mai trece ceata, deja se vad in departate pasari cum se opresc descurajate pe vreun varf de copac. Parca mai trece si dorul meu, scurs ca o ceata de dimineata de iarna. Un dor calcaros ce mi-a ros venele, mi-a inundat mintile si mi-a erodat visele. Insa trece precum apele de sub nori, ce iarna stau imbratisate si uneori mai cad in fulgi usori.

Azi nu stiu si nu vreau sa stiu nimic. Nu sufar, nu iubesc si nici nu iti port ura. Mi-e dor de omul care l-ai lasat captiv in trecut, sufletul si mainile de care ma indragostisem. O iubire de neinteles si copilaroasa. Azi nu vreau sa imi aduc aminte cine am fost. Vreau sa merg prin ceata pasind incet si nepasator.

Azi nu mi-e dor. Azi vreau sa fiu doar eu. Azi vreau sa iti fie  tie dor si atat.

Nu stiu ce parte din mine vorbeste astazi iubire, nu stiu ce dor a inviat si nici ce fiori ma sugruma, insa dupa multa vreme in care ai stat ca un chip inghetat intr-o rama prafuita, uitata pe masa de scris, in cumpana dintre doua zile, m-am intors spre tine. Nu stiu cat voi ramane, poate dimineata va spulbera cu lumina ei focul ce s-a aprins acum.

Si m-am intors in acea ultima noapte de vara, cand somnul nu ar fi venit nici sa-l platesti, cand pana si fumul de tigara nu dogorea ca intunericul ala nenorocit de fierbinte. Fumam incet pentru a putea sa iti urmaresc somnul, fara a parea ca imi doresc sa fiu acolo, sa te caut cu privirea. Cu doar cateva minute in urma facusei ce credeam ca nu o sa mai faci vreodata..ai devenit sufletul pe care il stiam. Cumva in zapuseala noptii, ai lasat mastile jos. Te-ai dezbracat de omul nepasator si de neatins, si te-ai lasat fara nicio aparare, un miel cu ochii plini de iubire. Desi nu ii vedeam, stiam ca in adancul lor e tristete, dor, si un zambet mut pe buzele tale. Dintre toate cate ai fi putut cere, ai cerut o imbratisare ca in vremurile trecute. Mi-a taiat inima de piatra in doua vocea ta, te-am cuprins de parca ar fi fost prima data, si lacrimi mi s-au adunat in ochi. In toate zecile de ganduri, vroiam doar atat, sa respect alte doua brate ce te asteptau departe.

Nu stiu ce pacat ma durea mai rau, insa parfumul tau mi-a curmat agonia.
S-a stins tigara, si cu acea privirea pe care un detinut o are la sfarsitul orei de vizite, te-am lasat sa iti continui somnul. Cat mi-as fi dorit sa te intorci si sa ma chemi iarasi, as fi uitat de educatie, respect si orice alte maini ce te-ar fi asteptat pe undeva.

Inainte sa cad de prea mult nesomn, am incetat sa mai respir, doar pentru a-ti auzi prin usa deschisa inima cum batea sub asternutul rece. Cu o ultima putere am refuzat sa clipesc, stiind ca era ultima secunda pana cand toate ar fi revenit la normal. Un normal nefiresc cu care ne-am obisnuit.


Nu stiu ce parte din mine adoarme acuma, insa iubire sa stii, ca inca fumez tigara dupa tigara, in visul in care tu continui sa ma chemi..iara si iara.