În căușul palmelor tale aş vrea să-mi odihnesc tâmplele, să sufli peste gândurile mele, să le împrăștii în cele patru zări, să-mi cânți cu fiecare notă un dram din iubirea ta. Să nu te oprească sărutările ce vin necontenit.


Dar anii s-au adunat între noi, îmbătrânind fiecare în alt colţ de lume. Văd și acum fiecare linie ce brazda palma ta, linii ce le desenam continuu până ma contopeam cu ele. Palmele tale ce mi-au șters lacrimi, dar care mi-au și lovit faţa, mâini muncite ce le pierdeai adesea în paru-mi negru, degete ce le sărutam cu patimă și le strângeam între ale mele cu putere, de frică să nu te pierzi.

Aş recunoaște mâinile tale dintre-o mie, chiar zeci de mii. Doar unele au înscrise adânc bătăile inimii mele.




Cum aş putea uita iubirea ta?

Azi nu-ți voi vorbi. Azi îți voi desena gândurile mele, îți voi strânge chipul între pleoapele-mi obosite. E târziu! Dacă mă vei găsi pe drum hoinărind, spune-mi doar noapte bună.

Acum știu sigur că am sfârșit povestea și că acela a fost sfârșitul. E același sentiment pe care îl încerci după fiecare lectură. Ajungi la ultimul punct, dai foaia de parcă nu poți crede că s-a terminat, privești o vreme în gol cu un zâmbet abia schițat. Nu contează motivul. Apoi închizi cartea și pentru o vreme ramâi nemişcat, gândind mii de lucruri în același timp și totuși nimic concret. Te ridici și o așezi în locul gol din bibliotecă, acel gol care a răvăşit celelalte cărți. Astfel toate revin la ordinea inițială, iar tu te poți arunca în balansoar și pierde iar în te miri ce. Dar e o liniște, o stare de visare. Realizezi că ai pus capăt, că ai mai câștigat puţină înțelepciune, că te-ai maturizat pagină cu pagină, iar acum privești în zare, ca și cum linia orizontului nu poate limita gândirea ta.
Iubești ceva și nu îl poți concretiza. Conștientizezi valoarea ta și te încrezi puțin mai mult în tine. Știi că va urma o nouă poveste, și mai știi că de data asta va fi altfel, pentru că tu ești altfel. Ești mai matur, nu mai alergi după fluturi și nu vei mai înalță zmeie. Ci vei zidi faruri și vei întării zidurile dărâmate. Încet, împlinești cel mai frumos vis, acela de a fi om.


În suferință am întâlnit un străin și am stat la masa cu el. Am băut aceeași cupă și ne-am susţinut unul pe altul. L-am văzut ridicându-se și mergând mereu mai departe. I-am văzut rănile și i-am cunoscut trăirile. Mi-a vorbit cu înțelepciune și m-a sfătuit cu dragoste. Dar în fericire l-am uitat și l-am pus mereu pe locul doi. Căci mereu am iubit pe altcineva mai mult. Dar viaţa m-a întors cu privirea către el, suferind. Atunci mi-a dat mână și m-am recunoscut. Azi suntem unul și același. Şi e pace. Liniște. Şi mai presus de toate...credința că toate sunt deja acolo pregătite pentru mine.

Crede, nu spera!