Mi-e dor de tine ca de pace. Cu toate ca tu semeni furtuna, mi-e dor de tine ca de liniste si caldura. Zorile sunt sumbre si soarele nu mai arde negurile, iar lumina nu mai razbate nemarginirea. Mi-e dor de tine ca de Dumnezeu, inexplicabil, de nepatruns si de necuprins. Mi-e dor de tine chiar daca esti pacatul meu ascuns, mi-e dor de tine ca de iertare. Zile la rand uit ca iti port amintirea ca un ceas vechi legat de buzunar. Zile la rand uit ca doar el mai bate si ca inima mi-e inghetata de dorul tau. Zile la rand uit amaraciunea ce o port de ani de zile, iar zi de zi uit ca exista iubire dincolo de tine.
Si mi-e dor de tine ca te sufletul meu, neintregit si pe jumatate pierdut.
Nu mi-as imagina viata fara tine. Chiar daca povestile noastre se scriu in carti diferite, chiar daca Cel de sus ne-a pus in vremuri si lumi paralele si nu ne-a incrucisat drumurile, chiar si asa, nu mi-as imagina viata fara tine.
E de ajuns sa stiu ca existi, ca undeva acolo esti bine si boala sau durerea nu te-a ingenunchiat. E de ajuns sa stiu ca daca ne-am dori, am putea imparti aceasi foaie si am avea loc impreuna intr-un paragraf. Ti-as putea vedea fata plina de viata si buzele conturand doua vorbe. Nu mi-e usor, dar mi-e de ajuns.
Nu as putea concepe lumea fara tine. Ai fost lumea mea si ai ramas parte din ea. Singura parte pe care o traiesc. Mi-e greu sa te las in urma mereu si de cate ori ne jucam rolul pe aceasi scena, rar desigur, sa nu pot ajunge la tine. Sa ma opresc de fiecare data la distanta de un sarut si doar sa adulmec parfumul tau. Dar mi-e de ajuns sa inteleg cat de puternic te-am iubit si cat de devastatoare e constiinta. Mi-e de ajuns sa te adun in bratele mele in timp ce lupt cu dorurile mele, doar pentru a reintregi pentru o vreme lumea mea.
Stiu ca as putea trada firul povestii, sa incalc regulile si sa rastorn deznodamantul...dar iubesc omul dinauntrul tau.
Timpul ar fi trebuit sa vindece si sa astupe golurile, dar ce mana de om ar putea completa ce Dumnezeu a lasat dezvelit?
As vrea sa ma trezesc intr-o dimineata, ca din cosmar, sa simt gheara rece a noptii strivita de lumina. Sa-mi simt inima curpinsa de eliberare, a fost un vis si doar atat . Privesc tintit catre tavan si simt ca nu ma pot misca, ca timpul ingheata odata cu sudorile de pe frunte. E racoare. Sa fie deja toamna? Lumina e mai slaba si patul il simt spre sud. Undeva intre tample aud sangele cum se loveste de peretii capilarelor. Peretii camerei sunt mai josi. Nu sunt acasa. Prin usa intredeschisa aud o voce. De parca-ar fi a mea, insa mai imbatranita, mai ragusita si mai calma. M-aud de parca trupul mi-a lasat sufletul ca pe un halat pe pat, uitand sa-l traga dupa sine. Ma simt ca pironit, intrebandu-ma daca intradevar m-am trezit din vis sau tocmai am alunecat in el. Dincolo se aud pasi, doua brate ce par ca trosnesc un trup fraged intre ele ca intr-o menghina batrana...si-un sarut usor ce nu se mai termina. Si deodata simt, ca in noptile trecute, o amaraciune ce-mi coboara, incet, incet pe pleoape.
As vrea doar sa ma trezesc intr-o dimineata, ca din realitate. Sa simt cum ridicandu-ma, gol, pasesc prin casa, dezbracat de suflet si de povara.
Cand ti-am auzit vocea parca totul din jur se misca atat de repede, incat m-ar fi lasat in urma,si mainele lor ar fi fost astaziul meu. Dar nu am vrut sa tin pasul cu ei. Era vocea ta calma dincolo de linie, asa cum te-am auzit de prea putine ori. Dintr-o data zbuciumul meu s-a potolit, am simtit cum fiecare fibra din mine s-a odihnit in adancul lor. Eram doi oameni calmi vorbindu-si cum atat de rar am reusit in alte vremuri.
Ma simteam ca intr-un film vechi, unul care nu a cunoscut depravarea si nimicul celor moderne, era momentul in care pur si simplu lumea nu mai exista, acea fractiune de secunda in care, pasind, nu atingi deloc pamantul. Momentul in care legile fizicii nu se aplica, iar legile inimii nici macar nu sunt scrise. Pentru o clipa m-am simtit un suflet matur. Soarele mi-a inchis ochii si ti-am conturat chipul in palmele mele. Am simtit siguranta in fiecare por si cumva, fara sa-mi explic, am inteles ca am crescut. Ca am depasit vremurile acelea si ca indiferent cate ape vor mai spala tarmul, mereu te voi gasi acolo. Chiar si cand vei pleca, mereu te voi cauta acolo. Revii ca o maree, si orice fac, in final, toate gandurile duc la tine. Oarecum am obosit sa te port mereu, dar azi, pentru o clipa, am simtit ca dincolo de zidurile ce mi le-am adunat in jurul meu, e un om matur.
E seara. De parca ar fi apus soarele peste zeci de zile, sufletul mi-e obosit. Am deschis scrisori vechi. De parca nu eram eu. Ce vremuri. Ce tinereți. Mi-e mila de omul ce era atunci. De ar trai in alta lume, m-as lepada de clipele de acum doar pentru-ai spune doua vorbe: "potoleste-te suflete". Te-ai zbatut pentru atatea, ai fugit prea mult, ai pierdut atâtea pe drum. Insa de nu erai tu tinere, coapta mintea nu mi-era si nici inima-ncercata.
Mi-e dor de tineretea-mi plina de nebunie si fericire. Ce copil. Ce vremuri. Si cate alte ganduri. Vorbe ce asteapta de ani de zile sa fie stranse intre buze, amintiri ce le-am ascuns de mine ani intregi. Eh, dar stiu ca e o cadere de moment. In sfarsit am cedat. Oare cine a deschis trecutu-mi plin de praf?
Oameni vechi ce au rasarit de te miri de unde, oameni noi ce imi pun inima pe jar, oameni si mai vechi a caror dor il port. Oameni pe care ii iubesc in tacere si nu ar trebui, oameni care ar trebui sa ii iubesc si nu pot, oameni care ma iubesc si care mare greseala fac. Oameni. Si multe altele. Si inca cate altele.
De dincolo de timpuri de ma auzi, suflete, potoleste-te!
Am sa-ti spun multe. Am sa-ti arat locuri si pamanturi pe care nu le stii. Le-am gasit in pribegia mea, le-am masurat si le-am ingradit pentru a le pastra neatinse...doar pentru tine. Am gasit locuri pline de pace, locuri pe care timpul nu le-a ajuns si dupa care pana si ingerii plang. Nu e fir de iarba sa nu-ti spuna dorul meu.
De te-as afla, am atatea sa iti spun. Tacerile mele si gandurile ce au trecut in lunile acestea stiu ca ai vrea sa le auzi...dar am altele sa-ti spun. Vreau sa-ti vorbeasca mainile mele, asa reci si intepenite. As vrea sa vezi in ochii mei caii si razboaiele prin care am trecut. Sa vezi fuga mea si ratacirile mele...sa citesti de pe buzele mele linistea cu care te-am iubit si zbuciumul cu care am incercat sa te pastrez.
De ai raspunde, as avea multe de spus. Le-as strange pe toate intr-o sarutare, ca un scurt rezumat al vremurilor ce au trecut. Mi se inchid pleoapele si oboseala vrea sa puna capat povestirii. Canta-mi, sopteste-mi la ureche caldura ta, ajuta-ma si plateste vama somnului. Strange-ma in brate si alunga-mi demonii. Stiu ca nu ai sa ma urmezi nicicand, dar esti singurul motiv pentru care ma intorc acasa.
