Am sa incep aceste randuri pentru tine, suflet ce te-am pierdut nu mai stiu pe unde. Sper, intr-o zi, cand imi vei recunoaste scrisul, sa ti se opreasca o secunda goana si sa citesti cu vocea tremuranda ca te-am cautat, ca te-am asteptat in fieacare seara sa te intorci ca un fiu risipitor, sa-mi deschizi pleoapele usor, sa te furisezi si sa umpli golul din mine.

Ai intarziat. Sper ca aceste cuvinte se vor opri pe buzele tale candva si nu vor fi doar niste foi roase de vreme, iar eu voi privii prin ochii prea ruginiti de atatea ploai sarate, cum soarele apune si in noaptea asia, singur, rece si nemuritor.

Aseaza-te pe prispa casei caci am sa-ti spun atatea. Prin apele straine prin care ai colindat, ce te-a indepartat de tarm, de mine? Ce valuri te-au purtat tot mai departe, ce curenti au sters drumul catre acasa? Ce dureri te-au impetrit si ce rani ti-au slabit legaturile? De ce dorul il alungi si ce ganduri tii sub lacat? Timpul nu iti va vindeca urmele adanci din piept, si nici departarea. Regretele nu le arunci peste bord si speri sa ajunga pe fundul vreunei mari sau acoperita de corali. Regretele stiu sa inoate dragul meu si nu obosesc sa te urmeze. Intoarce acum capul spre mare si vezi cum stau pe mal, aliniate ca un brat ce te va cuprinde mai devreme sau mai tarziu.

Degeaba fugi de ele. Fa-ti curaj si infrunta-le. Leaga-le de stanci ca oricine va cutreiera pamantul in lung si-n lat, sa stie care e pretul iubirii, cat costa un suflet de om si cat dureaza vesnicia.

Sunt momente in viata cand deciziile importante le iei pe loc, fara a cere pareri, fara a pune in balanta posibilitatile, pur si simplu simti ca este lucrul cel mai bun pe care il poti alege.

De acest lucru m-am lovit si astazi, dupa 11 ore de servici, cand mergeam spre casa si ma bucuram de vremea de afara, atunci mi-am dat seama ca de fapt cea mai mare dorinta a mea din ultima vreme e un micut pui de labrador care sa latre si sa imi sara in brate imediat cum deschid usa. De mai bine de un an, nu exista petshop in care sa nu intru si sa nu visez cu ochii deschisi la un puiut nazdravan si pufos. Insa stiu cata atentie trebuie sa le acord, cata mancare pentru caini trebuie sa cumpar, insa mai stiu ca primul lucru pe care il voi face cand voi avea casa mea este sa imi cumpar un labrador. Si nu numai ca il voi rasfata, dar ii voi amenaja o casuta mica numai pentru el, mancare din cea mai sanatoasa, iar royal canin nu ii va lipsi. Si cred ca merita sa astept, tinand cont ca el sigur nu ma minte, nici nu ma inseala, nici nu se va trezi dimineata sa imi zica ca a gasit ceva mai bun sau ca nu ma mai iubeste. :)


Stiti vorba aia, inchideti iubita/ul si cainele in portbagaj pentru juma` de zi, si cand le vei deschide vei vedea cine te iubeste mai mult.

A fost o lunga perioada de tacere. Ca o melodie fara versuri. Ca un petec de padure fara lume, ca un colt de stanca rasarind din mare. Linistea ce mi-a salvat sufletul dar mi-a pierdut eul.

Si am inteles ca iubirea nu e cel mai intens sentiment, ci constientizarea faptului ca urasti ce ai iubit atat de mult. Si ca indiferenta nu e lipsa unui sentiment, ci incapacitatea sau handicapul celui care nu are curajul sa recunoasca noroiul din adancul inimii: ura. Si apoi, dupa ce ai trecut si de ura ajungi la cel mai abstract si de neinteles sentiment: a simti nimicul. Acea gaura neagra a inimii tale, in care tot umanul, tot divinul dispare. Nu mai simti nevoia de a fi iubit, nevoia de a iubi, toate acele se dau peste cap, iar sudul nu mai e drumul catre cea mai frumoasa parte din tine. Pentru ca nu mai esti. Te-ai pierdut printre cioburi atunci cand cele doua maini ce odata te alintau acum te-au zdrobit. Si ti-e bine asa. Ai scapat de frica ca toata filosofia ta se prabuseste, si ca principiile tale au fost un fiasco. Nu, au fost doar o teorema greu de inteles pentru jumatatea ta. Jumatate de care nu mai ai nevoie. Nu poti impartii golul in jumatati, cum nu poti sa te dai la nesfarsit si sa iti mai ramai si tie.

O vreme de tacere in care te-ai ignorat. Ai trecut pe langa tine si te-ai facut ca nu iti vezi ranile, ca nu iti vezi neajunsurile. Pana in ziua cand ele chiar nu au mai fost vizibile ochilor tai. Pentru ca n-ai mai fost tu. Te-ai inchis intr-un cub de gheata si l-ai ascuns printre lucrurile de valoare, ca pe o fotografie veche pentru care ai platit prea mult. Te-ai ignorat atat de mult incat acum trebuie sa accepti sa imparti acelasi suflet cu un strain.

Dar incet incet vei capata incredere in el. Va veti imprietenii si nu vei mai fi singur. Vei avea un suflet ce isi va dori iar sa fie iubit, sa iubeasca. Dar pana atunci...vorbeste-i.