A fost o lunga perioada de tacere. Ca o melodie fara versuri. Ca un petec de padure fara lume, ca un colt de stanca rasarind din mare. Linistea ce mi-a salvat sufletul dar mi-a pierdut eul.

Si am inteles ca iubirea nu e cel mai intens sentiment, ci constientizarea faptului ca urasti ce ai iubit atat de mult. Si ca indiferenta nu e lipsa unui sentiment, ci incapacitatea sau handicapul celui care nu are curajul sa recunoasca noroiul din adancul inimii: ura. Si apoi, dupa ce ai trecut si de ura ajungi la cel mai abstract si de neinteles sentiment: a simti nimicul. Acea gaura neagra a inimii tale, in care tot umanul, tot divinul dispare. Nu mai simti nevoia de a fi iubit, nevoia de a iubi, toate acele se dau peste cap, iar sudul nu mai e drumul catre cea mai frumoasa parte din tine. Pentru ca nu mai esti. Te-ai pierdut printre cioburi atunci cand cele doua maini ce odata te alintau acum te-au zdrobit. Si ti-e bine asa. Ai scapat de frica ca toata filosofia ta se prabuseste, si ca principiile tale au fost un fiasco. Nu, au fost doar o teorema greu de inteles pentru jumatatea ta. Jumatate de care nu mai ai nevoie. Nu poti impartii golul in jumatati, cum nu poti sa te dai la nesfarsit si sa iti mai ramai si tie.

O vreme de tacere in care te-ai ignorat. Ai trecut pe langa tine si te-ai facut ca nu iti vezi ranile, ca nu iti vezi neajunsurile. Pana in ziua cand ele chiar nu au mai fost vizibile ochilor tai. Pentru ca n-ai mai fost tu. Te-ai inchis intr-un cub de gheata si l-ai ascuns printre lucrurile de valoare, ca pe o fotografie veche pentru care ai platit prea mult. Te-ai ignorat atat de mult incat acum trebuie sa accepti sa imparti acelasi suflet cu un strain.

Dar incet incet vei capata incredere in el. Va veti imprietenii si nu vei mai fi singur. Vei avea un suflet ce isi va dori iar sa fie iubit, sa iubeasca. Dar pana atunci...vorbeste-i.