Azi? .. incertitudine, nesiguranta, amaraciune si multe intrebari ce s-au oprit pe varful buzelor. Dorinte ce le-am inabusit. Azi? Mi-as dori sa stiu cine sunt, ce iubesc si unde m-am pierdut.


Fulgi de zapada cad rar azi, timizi si parca doar cei curajosi sa isi incheie ciclul vietii pe un pamant rece.

Vreau sa imi opresc toate gandurile. Vreau sa stiu cine sunt. As striga din toata fiinta mea, as zbiera..as urla dupa eul si linistea mea. As opri timpul in loc si as zgaria cu unghile pamantul, as sapa pana la celalalt capat dupa duhul meu.

Inima ca luciul unui lac, trezit de un singur strop, mic, foarte mic de speranta desarta.

Oricat de puternic e omul, in fata iubirii e neputincios.

E prea cald pentru iarna. Mie dor de zapada. Afara vrabiutele se scalda in soare, pierzndu-se prin cateva frunze uscate, necazute din copac.

Mi-e dor de zapada, de vremea cand imi dadea mama sania jos din gard si plecam la sanius. Mi-e dor de mirosul de lemn ars atunci cand ma intorceam, de bilutele de gheata ce se formau pe manusi cand le punea mama pe marginea sobei. Mi-e dor de strudele cu mere si de sora mea care era asa de mica si radea asa frumos cu singurii ei doi dintisori.
Mi-e dor de inocenta mea, de faptul ca a pierde insemna ratacirea unor simple jucarii iar a nu avea voie insemna doar ca nu trebuia sa hoinaresc seara dupa 8.
Pe atunci imparteam tot ce aveam, bine..poate aproape tot. Puneam in buzunar biscuitii pe jumatate rontaiti sau ciocolata care se topea pentru a le da si mamei si piticului din casa. Insa mama mereu refuza. Au fost poate primele lectii de altruism si iubire pentru cei dragi pe care mama ma invatase in acele clipe. Nu era prima oara cand ne rasfata pe noi si uita de ea.

Au trecut mama ani de cand m-ai adus pe lume. Poate nu am fost mereu un copil model, poate nu mereu am fost cum tu ai fi vrut sa fiu. Insa mama, mereu voi fi copilul tau. Aici departe printre betoane, mi-e dor de zapada care inca nu ti-i s-a asternut in par si de zilele in care copil fiind, nu stiam ce inseamna departare, tristete si nici singuratate.

De ziua mea mama, tu esti cea care trebuie sa primeasca urarile. Multumesc pentru omul care m-ai invatat sa fiu.

A plange nu e o slabiciune, e o dovada simpla de iubire.  Plangem cand se nasc copiii, cand castigam ceva ce ne parea imposibil, plangem cand moare un om drag, cand suntem parasiti, cand gresim sau constiinta atarna greu asupra capetelor noastre. Aceasi manifestare pentru lucruri atat de diferite. Ca si cum ai definii fericirea, durerea, implinirea, iubirea, moarte si viata cu un singur cuvant. Insa asta ar face un om obisnuit sa eticheteze sentimente si obiecte. Un om pierdut in detalii si legi filozofice.
Insa pentru un suflet a plange inseamna  acel ceva ce este peste puterea omului de a stapanii. E golul sau prea plinul ce nu il poate definii. Si cum ai definii nemarginirea sau suflarea sfanta ce a fost imprastiata peste tine, pumn de huma, prizand viata?

Trupul a fost invatat sa se infrupte, sa fie lacom, pe o parte sa adune iar pe cealalta sa risipeasca. A fost invatat sa isi satisfaca poftele si asta a numit fericire, iubire, implinire. Mentalitatea omului modern e ca un barbat nu are voie sa planga pentru ca e o dovada de slabiciune, iar o femeie..eh..ea poate sa planga pentru ca e prea firava. Insa cati au simtit cum lacrimile unei mame indurerate topesc pietrele? Cine a simtit goliciunea unui sot ce si-a pierdut sotia sa preaiubita? Cati nu ati dorit la un moment dat sa va scoateti inima din piept de durere? Si cati nu ati plans, uneori necontrolat?

~ ~ ~

Plang uneori de dor, alte ori de mila. Insa cel mai des plang fara motiv. Aparent. Insa sufletul mi-i prea incarcat. Durere adunata, doruri si cuvinte ce nu le pot uita. Promisiuni de care nu m-am putut tine, oameni ce i-am indepartat, suflete pe care le-am ranit, si mai presus de tot..iubirea ce am pierdut-o.

Si ma intreb..cand plange Dumnezeu?

Miroase a iarna. E rece si totodata revigorant. E atat de ciudat cum fiecare miros trezeste o serie de amintiri. Mii de ganduri ma înnebunesc.

In casa e cald. Simt cum caldura caloriferului imi inmoaie genunchii, si in acelasi timp obrajii sunt loviti incet de vantul rece de afara. O sticla ce separa atata caldura de frigul de dincolo de el. Niste ochii se oglindesc in geam..ochi ce separa frigul din mine si caldura din camera.

Mi-e atat de dor de tine incat abia am curajul sa mi-o recunosc. O fi de la vreme, de la lunile in care m-am afundat in lucru, sau poate chiar sunt la capatul puterilor. Iar timpul..timpul trece prea repede.

Ma indepartez tot mai mult de cine sunt. Mi-e tot mai teama de ce devin.

E iarna aproape..iar iarna nu e pentru oameni singuri.

Poate chiar au dreptate. Poate m-am schimbat. Poate sunt mai rece, mai departe, poate am inchis toate usile. Si cu siguranta am baricadat fiecare iesire si intrare. Vremurile s-au schimbat. Relatiile nu mai sunt sigure, orice vant aduce o schimbare, si nu in bine. Prietenii iti intorc spatele, isi imbraca mereu alta haina. Te refuza sau sunt plini de invidie, sa nu mai vorbim de grija ce o poarta caprei tale. Doar doar o murii si a ta.

Familia nu intotdeauna intelege actiunile tale, dar oricum ai fi si orice ai face, te accepta. Te iubesc. Insa mai mereu ei sunt prea departe de tine. Asa ca raman prietenii, care ori nu sunt, ori sunt doar niste nume in agenda telefonica, reale doar cand e nevoie de tine. Prin urmare, tragi linie si aduni...vorbe-n vant.

Mai sunt si acele momente de reintalnire, de rememorare "ah ce bine ne era odata, ce frumosi eram impreuna". Insa dupa evaporarea aburilor alcoolului, trec si aceste emotii. Apoi apar alte figuri si tu esti uitat undeva, scos de la naftalina cand esti ultima optiune. Te obisnuiesti si accepti. Doar iti sunt prieteni si ii accepti cu bune si cu rele pana cand ...altul/alta va desparte. Nimic nou.

Si atunci..de ce ai lasa o portita deschisa? De ce ai mai sta intr-un mediu meschin, murdar, actoricesc? Prietenii sunt pentru toata viata. Le dai un loc in viata ta si te astepti sa ii intalnesti si pe soare si pe ploaie. Ii ai aproape pentru a va invata unii pe altii iubirea, rabdarea, intelepciunea si frumosul. Ii aduni la un loc pentru ca asta e mostenirea ce nu rugineste si la care moliile nu ajung. Tot ce inseamna viata se rezuma la acele suflete care te sustin, care te impulsioneaza, cele care te ridica si cele care iti accepta nebuniile. Reciproc.

Asadar, de ce ti-ai baga furtuna in casa cand deja esti ravasit? De ce ai asculta plansul altora cand nu mai ai loc de lacrimile tale? De ce te-ai lasa furat cand deja le-ai dat tot ce ai avut? Cobori obloanele, intorci cheia in usa si iti aprinzi focul. Vine iarna si prietenii se numara in jurul focului. Unu..ah..umbrele nu se pun.

....
E ceva ciudat in vantul asta de toamna..Imi strange inima de parca mi-ar aminti de ceva mult prea drag, insa mintea nu poate sa  scoata acele imagini. E o senzatie ce imi scutura sangele in mine. E liniste, senin si brize ce soptesc un cantec ce inca nu il deslusesc.

A...si am pierdut o piesa din puzzle-ul de la tine. Pur si simplu parca a intrat in pamant. Am acum un puzzle stirb deasupra monitorului, si un geam larg deschis dupa care se intina adevaratul meu puzzle. Si te simt totusi aproape.

- E ura? Sau e durere?
- E dezamagire fiule. E sufletul tau ars pe rug in fiecare clipa. Sunt sudorile si lacrimile tale ce sunt calcate in picioare. E duhul mihnit in tine.
- E slabiciune? Sau e incredere?
- A fost iubirea fiule. Sunt anii tai pierduti pentru o fantasma. E speranta si atat. Iubire nu mai e.

De am fi copaci, ce jalnic am arata. Cu crengile amputate, crengi ce odata au fost brate intinse catre marile noastre iubiri, retezate de vijeliile ce s-au napustit peste vietile noastre. Legaturi ce nu au putut rezista legilor naturii, legi scrise cu litere pline de dezamagire, minciuni si inselatorie.

De am fi copaci, nu am ingenuchia in fata nedreptatii si am fi puternic inradacinati, stabili si de nezdruncinat. Am fi loc de adapost pentru neajutorati si confident inimii ranite. Am fi oaza de racoare pentru indragostiti si muza pentru poet. Am lega cerul de pamant si stelele s-ar ascunde in picurii de roua dimineata.

De am fi copaci, vantul ar canta pe timp de ploaie doine, iar spre sfarsitul verii, am pleca frunzele in pumnul toamnei, ne-am lasa adormiti de ea intr-un somn lung de o iarna. De am fi copaci, goi am tine piept gerului si brazdati am fi de ghearele inghetului.


Dar daca am fi oameni, ce frumosi am fi.

Din totdeauna am iubit muntele. Nimic nu e mai imbarbator si mai incurajator decat el. Insa nimic nu se compara cu senzatia pe care o am numai cand ma gandesc la mare. Si nu stiu de cand se intampla asta, dar cu siguranta a devenit o obsesie. In momentele de stres maxim, de incordare, suparare sau dezamagire, nimic nu ma elibereaza decat imaginea unei strazi ce se ineaca in mare. Cerul, marea...nisipul. Pur si simplu o imagine ce imi descatuseaza creierul si imi inunda venele cu o senzatie de libertate, de pace, eliberare.

Am gasit si raspunsul, insa nu face decat sa admit inca odata nemarginirea mintii si de cat de necunoscute sunt caile ei. Ti-as detalia, dar cele mai frumoase roade ale inimii le pastrez doar pentru mine. E un egoism ce mi-l permit. Pentru ca sunt prea valoroase si pentru ca ele sunt caramizile ce ma face un nou om.


[Oamenii frumosi s-au nascut din mare.]

"Se spune ca Frumosul s-a nascut intr-o pestera, atunci cand, la lumina focului, doi indragostiti se priveau indelung, in tacere caci trebuia sa se desparta. Si-atunci el, de disperare, ca sa n-o piarda, a pus mana pe o bucata de carbune si a desenat conturul umbrei ei, pe care flacara o proiecta pe zid.
Si de atunci, Frumosul a ramas, pesemne, ca un strigat mut de indragostit in pestera vietii."(Dan Puric - Despre omul frumos)

O iubirea puternica sau o durere imensa nu incape in dictionarele lumii. Caci inima se sfarseste acolo unde infinitul incepe. In ziua cand vom realiza care este adevarata implinire, atunci omul va inventa focul pentru a doua oara.

Astazi...astazi, as fi avut nevoie de tine mai mult ca oricand....

Cand am vrut sa vad cat am crescut, m-am apropait de tocul usii, unde cu cateva zile in urma mama imi trasase cu creionul deasupra crestetului, si am facut acelasi lucru. Cata bucurie pentru acel centimetru in plus. Insa indoiala a prins inima mea frageda. Si toata bucuria a devenit o lupta si o tristete profunda. Am repetat iar si iar, si unele erau chiar mai jos decat linia ce o facuse mama. Atunci am aruncat creionul si a fost ultima oara cand m-am masurat.

Apoi anii au trecut si am inceput sa iubesc. Stii tu, iubirea aia ce iti furnica pieptul si te lasa fara aer. Si am iubit cum nu iubisem in viata mea. Si zi de zi vroiam sa vad cat de mult a crescut iubirea mea. Atunci mi-am pus inima langa a ta si am masurat distanta dintre ele. Eram asa aproape. Insa intr-o zi am masurat drumul de la tine la mine si mi s-a parut o vesnicie. Atunci m-ai judecat ca masor cu alta oca, si ai plecat. In aceasi zi am aruncat iubirea intr-un colt si am uitat de ea.

Acum sunt zile cand imi masor rabdarea. Si descopar ca e atat de darnica. Apoi cantaresc intelepciunea si nu pot sa nu ii multumesc durerii pentru focul prin care ma trece. Insa mi-e teama sa adun dor cu dor, sa deschid usi ferecate de ani de zile si peste care tacerea s-a lasat de mult. Morminte ale unor amintiri la care aduc an de an o floare si o inima zdrobita. Ani ce nu au ingropat rani ci au lasat gol un suflet, ani ce nu au vindecat ci au lasat urme adanci.

Si de n-ar fi morminte goale, si de-ar fi amintirea ta acolo, dar esti atat de vie si nu mi-esti data mie. Ci alte inimi ti-s altar, ganduri in care nu ma regasesc si buze ce rostesc alt nume.

Iar eu? o mare de nisip. Si ce floare ar incolti sub arsita zilei? Sau ce piatra n-ar crapa in frigul noptii?

"...Dar noptile-s de-un farmec sfânt ce nu-l mai pot pricepe."

Am sa-ti zic fara ocolire, strain ce peste noapte te-ai acomodat aici ca-n propria-ti casa, am sa-ti spun cat de multa nevoie am de liniste. Si apreciez ca taci. Ca imi privesti gandurile si ca le accepti. Ca imi asculti iubirile si li te supui ca unor legi nescrise.

Iti multumesc insa pentru noptile mai putin zbuciumate in care ma porti in lumi mai bune, in care dai viata viselor mele, lume in care omul nu si-a construit frontiere, in care nu a numarat 60 de batai de inima si le-a numit minut, in care ziua nu a fost masurata in fire de nisip intr-o clepsidra sau in care ura nu separa frate de frate, iar sufletele facute sa fie pe vecie nu sunt sparte in mii de bucati de frica de stabilitate, de responsabilitati si de supunerea in dragoste. Lume in care iubirea se simte la fel, privirea ei e la fel de patrunzatoare si parfumul ei e acelasi. Chemarea ei e mai dulce ca pacea si inclestarea mainilor noastre e mai stransa ca orice legatura.

Si cand visul se va termina si tristetea si lipsa ei ma vor arunca la pamant, iesi tu inaintea dorului si alunga-l din drumul meu, ridica-ma si imbarbateaza-ma.

A..si nu uita. Timpul nu va vindeca rana ta. Poate doar vor creste flori peste mormantul iubirii tale. Si atunci vei vedea cat de mare a fost iubirea ta si cat de vie-i amintirea ei.

O, Doamne, cate flori!

Am sa incep aceste randuri pentru tine, suflet ce te-am pierdut nu mai stiu pe unde. Sper, intr-o zi, cand imi vei recunoaste scrisul, sa ti se opreasca o secunda goana si sa citesti cu vocea tremuranda ca te-am cautat, ca te-am asteptat in fieacare seara sa te intorci ca un fiu risipitor, sa-mi deschizi pleoapele usor, sa te furisezi si sa umpli golul din mine.

Ai intarziat. Sper ca aceste cuvinte se vor opri pe buzele tale candva si nu vor fi doar niste foi roase de vreme, iar eu voi privii prin ochii prea ruginiti de atatea ploai sarate, cum soarele apune si in noaptea asia, singur, rece si nemuritor.

Aseaza-te pe prispa casei caci am sa-ti spun atatea. Prin apele straine prin care ai colindat, ce te-a indepartat de tarm, de mine? Ce valuri te-au purtat tot mai departe, ce curenti au sters drumul catre acasa? Ce dureri te-au impetrit si ce rani ti-au slabit legaturile? De ce dorul il alungi si ce ganduri tii sub lacat? Timpul nu iti va vindeca urmele adanci din piept, si nici departarea. Regretele nu le arunci peste bord si speri sa ajunga pe fundul vreunei mari sau acoperita de corali. Regretele stiu sa inoate dragul meu si nu obosesc sa te urmeze. Intoarce acum capul spre mare si vezi cum stau pe mal, aliniate ca un brat ce te va cuprinde mai devreme sau mai tarziu.

Degeaba fugi de ele. Fa-ti curaj si infrunta-le. Leaga-le de stanci ca oricine va cutreiera pamantul in lung si-n lat, sa stie care e pretul iubirii, cat costa un suflet de om si cat dureaza vesnicia.

Sunt momente in viata cand deciziile importante le iei pe loc, fara a cere pareri, fara a pune in balanta posibilitatile, pur si simplu simti ca este lucrul cel mai bun pe care il poti alege.

De acest lucru m-am lovit si astazi, dupa 11 ore de servici, cand mergeam spre casa si ma bucuram de vremea de afara, atunci mi-am dat seama ca de fapt cea mai mare dorinta a mea din ultima vreme e un micut pui de labrador care sa latre si sa imi sara in brate imediat cum deschid usa. De mai bine de un an, nu exista petshop in care sa nu intru si sa nu visez cu ochii deschisi la un puiut nazdravan si pufos. Insa stiu cata atentie trebuie sa le acord, cata mancare pentru caini trebuie sa cumpar, insa mai stiu ca primul lucru pe care il voi face cand voi avea casa mea este sa imi cumpar un labrador. Si nu numai ca il voi rasfata, dar ii voi amenaja o casuta mica numai pentru el, mancare din cea mai sanatoasa, iar royal canin nu ii va lipsi. Si cred ca merita sa astept, tinand cont ca el sigur nu ma minte, nici nu ma inseala, nici nu se va trezi dimineata sa imi zica ca a gasit ceva mai bun sau ca nu ma mai iubeste. :)


Stiti vorba aia, inchideti iubita/ul si cainele in portbagaj pentru juma` de zi, si cand le vei deschide vei vedea cine te iubeste mai mult.

A fost o lunga perioada de tacere. Ca o melodie fara versuri. Ca un petec de padure fara lume, ca un colt de stanca rasarind din mare. Linistea ce mi-a salvat sufletul dar mi-a pierdut eul.

Si am inteles ca iubirea nu e cel mai intens sentiment, ci constientizarea faptului ca urasti ce ai iubit atat de mult. Si ca indiferenta nu e lipsa unui sentiment, ci incapacitatea sau handicapul celui care nu are curajul sa recunoasca noroiul din adancul inimii: ura. Si apoi, dupa ce ai trecut si de ura ajungi la cel mai abstract si de neinteles sentiment: a simti nimicul. Acea gaura neagra a inimii tale, in care tot umanul, tot divinul dispare. Nu mai simti nevoia de a fi iubit, nevoia de a iubi, toate acele se dau peste cap, iar sudul nu mai e drumul catre cea mai frumoasa parte din tine. Pentru ca nu mai esti. Te-ai pierdut printre cioburi atunci cand cele doua maini ce odata te alintau acum te-au zdrobit. Si ti-e bine asa. Ai scapat de frica ca toata filosofia ta se prabuseste, si ca principiile tale au fost un fiasco. Nu, au fost doar o teorema greu de inteles pentru jumatatea ta. Jumatate de care nu mai ai nevoie. Nu poti impartii golul in jumatati, cum nu poti sa te dai la nesfarsit si sa iti mai ramai si tie.

O vreme de tacere in care te-ai ignorat. Ai trecut pe langa tine si te-ai facut ca nu iti vezi ranile, ca nu iti vezi neajunsurile. Pana in ziua cand ele chiar nu au mai fost vizibile ochilor tai. Pentru ca n-ai mai fost tu. Te-ai inchis intr-un cub de gheata si l-ai ascuns printre lucrurile de valoare, ca pe o fotografie veche pentru care ai platit prea mult. Te-ai ignorat atat de mult incat acum trebuie sa accepti sa imparti acelasi suflet cu un strain.

Dar incet incet vei capata incredere in el. Va veti imprietenii si nu vei mai fi singur. Vei avea un suflet ce isi va dori iar sa fie iubit, sa iubeasca. Dar pana atunci...vorbeste-i.

Cine culege mai mult decat a semanat? Sau cine secera mai mult decat e rodit? Acea mana ce va compensa, va da fiecarui dupa masura cu care s-a daruit. Fiecare sarut amar, fiecare strangere slaba de mana, fiecare gand departe de cel carui ii vindeai vise desarte.

Pasul tau de azi va deveni maine o carare, vorba ta soptita va deveni lege pentru cel ce iti va asculta notele din glas si se va lasa inselat. "Nu fi cumparator de miere si vanzator de otrava." Caci ziua de maine e ziua in care vei culege ceea ce ai sadit. Asa ca azi, iubeste sincer, refuza cu blandete, saruta cu patima si zambeste cu inima. Maine poate nu vei mai avea sansa sa recuperezi soarele deja apus.


Arunca ploaie pe pamant, tu cer nemarginit, sa rodeasca iar lutul uscat din mine, sa uit talpile ce mi-au batatorit visele, iubirea si florile de nu-ma-uita.


[poza]

De cate ori nu ai privit o rana veche, si nu ti-ai amintit de coltul ascutit al pietrei de care te-ai lovit? De cate ori nu ti-a fulgerat inima si nu ti s-a oprit respiratia? De cate ori nu te-ai intrebat cum de s-a inchis? Oare nu ti-ai amintit cum ziceai ca nu se va termina niciodata si cum ti se parea atunci de neegalat?

Dar iata-te azi, intreg si vindecat. Insa amintirea durerii apasa mai tare ca rana in sine. Amintirea nu se vindeca, nu se sterge, e adanc scrijelita pe inima ta. Azi, poate o alta mana mangaie rana si strange cu dragoste si recunostinta sufletul tau, si te va intreba in ce stanca ti-ai prins inima. Iar tu, uitand sa mai respiri si coborand tristetea peste ochi, vei retrai pentru o bataie de ceas aceasi durere. E clipa in care intelegi ca esti mai mult trecut decat prezent, ca legaturile rupte prematur te vor biciui tot restul fericirii tale, fericire de fatada cu iz de ramas bun.

Azi iti cladesti viata pe stanca, dar frigul noptii va sfarama piatra si maine nisipul iti va zgudui temeliile. E acelasi vant rece din privirea ei si aceasi stanca pe care o poarta-n piept. E  chemarea eului de altadata, cel lasat printre randurile povestilor vechi, neterminate si aruncate in uitare. O papusa uita-ta in marele teatru, ce plange printre florile uscate.


Intoarce-te suflete, deschide-i ochii si scrie-i pe buze: "Si nu au trait fericiti pana la adanci batranete. Sfârşit."


[poza]

Reversul dragostei nu e indiferenta. Nu e nepasarea, nu e raceala, ci e ura, e durere, e acel amestec letal al dragostei, cu gust de pelin si miros de departare. Nu, nu poti sa te minti la nesfarsit. E acel inceput de ura, in forma ei pura, fara rautate...doar ura, doar dezamagire, doar amar si incordare.

Dar nu e indiferenta. Si cum ai putea fi indiferent cand acel cineva, caruia i-ai dat sufletul din tine, ti-a rupt bucata cu bucata inima, ca petalele unei flori: "il iubesc, nu il iubesc". Cum poti fi indiferent la durerea ce ai simtit-o cand fiecare secunda ce batea te ustura si iti ardea pieptul? Cum poti uita lacrimile tale si zambetul ranjit al celuilalt? Cum ai putea uita nebunia ta si liniste si nepasarea acelei jumatati gresite ale tale? Daca n-ai pacatuit iubind cu toata fiinta ta, daca nu ti-ai vandut sufletul pentru o sarutare si daca nu ai rabdat ani pentr-o iubire, da..atunci nu ai cunoscut ura in urma iubirii. E noapte acolo unde ar trebui sa rasara soarele, e seceta acolo unde apa ar trebui sa fie inghetata, e durerea palmei date dupa sarutare, e tradarea Iudei, e durerea lepadarii, e durerea sufletului pur pacatuind.

Nu, nu e indiferenta, e ura..e ura draga mea. Ce ape m-ar spala de amintirea ta? De as seca pamantul tot, de as ingropa in adanc toata povara mea, dar esti praf in vant ce nu il pot aduna.

"I spend half my time thinking about how much I love you and I spend the other half wishing I’d never met you."


..si a doua jumatate mi se pare tot mai mare. La fel cum timpul pare tot mai scurt. Ziua insa are tot atatea ore, soarele rasare in rutina lui, doar noi, nesatui si lacomi, vrem tot mai multe, tot mai repede, tot mai des. 60 de minute nu mai inseamna nimic. Se reduc la goliciune, la praf in vant, ce-mi spulbera in bataia lor ultimile urme de admiratie.
Si totusi...undeva la al doisprezecelea firicel de nisip, pe nesimtite, inima isi aminteste de tine, de serile petrecute in parfum de tei, de palmele tale fine, prinse cu posesivitate in mana mea... .Insa, la fel de brusc, dar pe simtite, dureros, aceasi inima si-aduce aminte cum ai invatat-o sa te uite, cum ai sadit in ea durere, ura si in final respingere. Pentru o vreme. Ca apoi iarasi sa te cheme, sa-ti cuprinda amintirea intre tample, ca sa te alunge mai tarziu, cu amar si cu tristete.

Sentimente-amestecate, timp prea putin si-o inima confuza... . Ba nu, doar o iubire închiriată.

Si ura se invata..

Incet incet, o asimilam, o intensificam, iar apoi ne intrebam unde am pierdut inocenta si toata dragostea. Dragul meu, ura nu e un defect, nu e o boala, nu tu o semeni. Tu doar seceri si aduni snopii, ii legi si te muncesti carandu-i o vreme dupa tine. Pana cand ura devine indiferenţă, iar cel urât e definitiv smuls din inima ta. Ura e o urmare a faptelor celuilalt si a neputinţei tale, un complot la sanatatea ta mintala si integritatea emotioanala. E un blestem ce zeii l-au nutrit pentru prima oara, neputand sa se infrupte din dragostea si frumusetea muritoarelor. Aceasi dragoste si frumusete ce ne fac azi durerile nemuritoare.

...

Iti simt durerea, o ai in ochii ce nu-i pot vedea, e scrisa cu lacrimi pe buzele ce azi nu le pot saruta, o ti in palmele transpirate si tremurande pe care acum nu le pot strange in jurul meu. Iti simt inima ce bate departe dinspre tarm, batai purtate pe unde si lovindu-se de carma mea.

Azi m-am oprit pentru o clipa, cautand chipul tau, undeva in parfumul acestei zile necoaptă de primavara. Un simplu calator exilat, ce am indraznit sa cuceresc apele tale involburate si pentru care alt pret in afara de doua boabe de iubire si un pumn de vise nu am avut sa-ti platesc. Dar, iubirea mea, munti au fost mutati cu un singur bob de mustar! Daca m-ai fi indragit, n-as fi mutat planetele ca pe niste margele si n-as fi scaldat soarele in toate raurile-adunate, dar as fi ars din temelii corabia, nu inainte de a ancora departe de omenire, pe-un petec de pamant.
Dar indiferenta ta te-a țintuit, iar eu nu sunt decat un punct departe pe mare.


Iti simt durerea, pentru ca e aceasi pe care tu ai sadit-o cu mult timp in urma, durere pierduta printre zile si vasliri spre necunoscut. Dar acum, in miez de noapte, te chem. Aseaza-ti capul pe pieptul meu si lasa sarea sa vindece, sa curete. Inchide ochii si deseneaza-ti in minte foc sa ne-ncalzeasca.

Daca doar pentru o clipa, ai face ce te-as ruga....

Şi va veni ziua în care voi uita complet cine eram și unde drumul nostru începuse. Voi uita prima atingere a mâinilor, privirea ta și forma buzelor tale se va șterge.

Zilele se scurg prea repede, si nu mai suntem noi să strecurăm pe furiș firicele de nisip în clepsidră pentru a înșela timpul. Nu mai alergăm nopțile desculți pe mal de mare, umplându-ne buzunarele cu scoici și nu mai desenăm stele pe trupul nostru gol şi plin de sare. Acum cutreier munți și în mine cad frunze încărcate de regret. Buzunarele mi-s nepeticite și inima mi flămândă. Aş strânge în braţe alt foc, dar nu mă încălzește, aş săruta alt lut, dar nu mă mulțumește. Şi-am să uit cine-ai fost și cât am iubit, căci nu-mi ajung mările și nici oceanele, şi n-am loc în pumni pentru mai mult nisip. Timpul acum nu-mi mai e prieten şi tu pleci tot mai departe, tot mai mult, tot mai des.

Un minut de-ar sta pământu-n loc, să mă opresc şi să răsuflu, şi stelele-ar pica şi soarele s-ar stinge, tu tot n-ai înțelege că zile-ntregi am cerșit timp să te-ajung... dar ce ar opri un uragan în drumul lui? Totul nu a fost de ajuns.

..then i lost my soul.

"Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?"

Asta-i întrebarea! Așadar, cât valorează sufletul tău? Un ceas de iubire? Un pahar adânc și fără capăt? Un teanc de bani sau niște mărunțiș? Sau e fără preț și fără plată?
Cum ai putea să cuprinzi ceva de necuprins? Cum ai putea să măsori ceva nemăsurabil? Cum ai putea număra infinitul?

Suntem mai mult decât materie, mai mult decât emoții și trăiri, suntem bucăți din cer și stropi de har, umanizați și apoi pierduți în sălbăticie, pătați și uneori nevrednici, fugind ca primii oameni, ascunzându-ne goliciunea. Am fost cândva îngeri, acum suntem doar figuranți ce târâm după noi aripi false, peticite și prăfuite. Si pretindem că stăpânim lumea.

Nimic nu e al nostru...pentru că încet, încet, devenim tot mai mici, mai neînsemnați, mai murdari, mințiți de iluzia că suntem tot mai mari, mai puternici și mai de neegalat.

Deci, cu cât dai bucata ta de suflet?

Plec. Vremea e mai blândă azi. Voi coborî spre lumea celor zbuciumați, lăsând în urmă culmile și pumnul meu de îngeri.
Am poposit destul, iar iarna nu va trece prea devreme. Așteptarea-i în zadar. Am înțeles greșit slabele vârfuri de iarbă ce-ar ieși de sub zăpadă, am crezut greșit în acel grad peste zero, și nu mercurul a mințit, ci ochii mei ce-au vrut să vadă altfel de cum era. Şi ceaţa ce dispărea încet încet. O!, ceaţa, un prea bun iluzionist. Aşa că plec acum până când nu vei transforma fulgii reci dar scumpi, în picuri grei de ploaie ce mi-ar săruta obrajii, iar pământul de sub picioare nu mi-l vei uda.


Poate voi întâlni primăvara în drumul meu, și poate-i voi da inima mea grea, să facă brazde-adânci și să îşi sădească flori albastre...de nu-mă-uita. Şi toamna când le voi culege, mă voi gândi la iarna mea, la frigul ei și...la ochii tăi.

De vei veni atunci furându-mi toamna, îți voi deschide ușa, draga mea, să te-ncălzeşti la foc și să iubești...cum n-ai iubit nicicând, nicicum.


[poza]

Nu sunt ce par a fi. Şi asta pentru că zilnic sunt altceva. Depinde de tine. Azi îți pot sluji, dar mâine te pot înjosi. Azi te pot îndreptăți, dar mâine te pot condamna. Ieri te-am iubit, dar azi te pot iubi mai mult, sau chiar deloc. Azi pot învinge gravitatea și mă pot înălța spre văzduh, dar mâine pot îmbrățișa golul dinaintea mea în cădere liberă. Depinde de tine ce sunt azi. Nu sunt o marionetă în mâna nimănui. Bine, doar în mâna iubirii, dar numai dacă am personifica-o, și atunci ea ar avea mâini fine ce mi-ar croi drum spre tine.

Depinde de tine în ce poveste mă chemi. Pot fi zeu nemuritor, să descriu pe cer cu fulgere inima mea, sau pot fi un umil cerșetor, căzut la picioarele tale, implorând pentru-o privire.

Însă pot fi eu, o mână de țarână, un amalgam de sentimente ai zeci de lanțuri ce le țin închise în adâncul ființei mele. Eu, un nesfârșit val ce nu-și găsește țărm să se-odihnească, gânduri mii și vise un milion, și-o singură iubire: tu.

M-am întors acasă pentru-o clipă, am deschis poarta pe jumătate dărâmată de cine știe ce vânt, și am înaintat cu teamă și cu inima trăgându-mă după ea.

Pragul ușii scârțâia iar perdeaua agățată mi-a fulgerat toată ființa. Dar mi-am amintit că e pustiu la fel ca marea-n larg. E praf și e-ntuneric, iar singurele locuri primitoare sunt pânzele de păianjen ce mi-au acoperit cărțile și lampa. De jur împrejur e o liniște de mormânt, mormântul iubirii noastre. Cea care a început ca un vulcan și care ani întregi a erupt și a fumegat.

Am fost niște alpiniști novici ce la început ne-am susținut și ridicat unul pe altul, apoi, la vremuri de-ncercare ne-am dat drumul mâinilor prea obosite sau prea fragile, dar de câte ori iubire, corzile nu ne-au salvat? Acele corzi ce se atingeau în inimile noastre, se prindeau strâns una de alta și se încleștau în noduri ce nimeni nu ar fi putut să le desfacă. Şi totuși, s-au desfăcut. Visele ne-au despărțit iubire, visele ce pe tine te duceau spre vest, spre alte culmi, iar pe mine mă purtau poate prea departe, poate prea mult. Şi ai tăiat coarda și ai trasat urme adânci prin mine și prin zăpadă, și ai plecat. Eu mi-am continuat cu greu drumul, un drum de doi și pentru doi.

Acum, iată-mă, la început de împlinire, dar fără tine, fără vise. Iată-mă iar acasă, încercând să aduc la viaţă ceva pierdut. E încă frig afară și încă e zăpadă. Dar de sub crusta rece, își croiesc drum ghioceii, iar de sub praf și cenușă, se zbate iubirea mea, vulnerabilă și tăcută.

Ce-ai să faci cu ea?

E atât de frig. Marea scârțâie sub mine și totul e-nghețat. Mi-e greu să scriu, închid ochii și îmi doresc doar să naufragiez în braţele tale. E pustiu și timpul mă închide între zeci de amintiri.

Nu e melancolie, iubire mea, și nici tristețe, mi-e doar frig, am inima dezgolită și cârma înţepenită. Am multe povești să-ți spun, cum am încurcat hărțile, mările, iubirile, cum am pariat și am pierdut...

E marea agitată și capul mi-l simt greu, mi-e dor de foc, de cum îl aprindeai în mine, de așternuturi calde și mirosul tău. Lemnul ud nu arde, și multe ploi m-au bătut.


Iubire, de-auzi un cântec trist, purtat de valuri către tine, adună-n braţe lemn uscat, ş-aprinde focul, căci înghețat e călătorul și inima-i înfrigurată.

De m-ai chema la țărm....



[poza]

A trecut atâta timp de când nu ți-am scris. Departe de țărm, undeva pe apele amăgirii am încercat să-mi croiesc un drum departe de tot ce construisem pentru tine. Am ars din temelii casa și am dezlegat amintirile, le-am lăsat să fugă în munți departe, acolo unde s-au născut.

Au fost și zile cu soare dar au fost și stânci ce mi-au lovit cârma și vânturi ce mi-au sfâșiat pânzele, dar n-am încetat să plec cât mai departe de locurile ce mă ținuse prizonier. Te-aş minți dacă aş nega că ar fi prima scrisoare ce ți-o las după atâta amar de vreme. Ţi-am scris pe plaja pe care am poposit. Acolo mi-am amintit de acele puține zile petrecute pe malul mării împreună. Probabil la flux apa a șters tot ce mâzgâlisem pe nisip. Am mai scris și pe câteva pietre lângă un izvor unde mi-am clătit faţa plină de sare. Mi-am amintit de indignarea copilărească cu care m-ai privit când ți-am spus că ești ca sarea în bucate. Şi au mai fost zeci de foi rupte și aruncate în ultimele raze ale soarelui. Erau rânduri ce strigau și implorau. Dar implorau degeaba.

Nu știu soarta acestei scrisori. Poate va ajunge scrum..sau poate va rămâne pe masă..uitată. Dar azi, sunt undeva pe uscat, cu inima nu foarte bine ancorată, căci nu voi putea poposi mult. Fug de tine ca de-o crimă ce mi-ar aduce pedeapsa capitală. Dar am murit de atâtea ori și m-ai înviat, încât, iubire, ce ai mai putea ucide în mine?

Dacă vrei să știi de mine...sunt bine. Poate îți voi scrie mai des, poate deloc. Dar sunt bine, doar uneori îți simt lipsa și mi se face dor de tine. Şi atunci când simt că aş claca, adun timpul într-o capsulă, i-o dau inimii și-i spun să bată o dată și-ncă o dată...să aştepte și să tacă. Închid ochii și-aduc noaptea peste sufletul meu să-mi adorm simțurile. Şi când soarele îmi sună deșteptarea, îl strig pe El și-i spun să-mi sufle în pânze.


Acum va trebui să închei, pentru că-i târziu şi lumânarea e pe terminate. Așteptă să ajung afară, și-apoi suflă, iubire....suflă.

[poza]