Şi va veni ziua în care voi uita complet cine eram și unde drumul nostru începuse. Voi uita prima atingere a mâinilor, privirea ta și forma buzelor tale se va șterge.

Zilele se scurg prea repede, si nu mai suntem noi să strecurăm pe furiș firicele de nisip în clepsidră pentru a înșela timpul. Nu mai alergăm nopțile desculți pe mal de mare, umplându-ne buzunarele cu scoici și nu mai desenăm stele pe trupul nostru gol şi plin de sare. Acum cutreier munți și în mine cad frunze încărcate de regret. Buzunarele mi-s nepeticite și inima mi flămândă. Aş strânge în braţe alt foc, dar nu mă încălzește, aş săruta alt lut, dar nu mă mulțumește. Şi-am să uit cine-ai fost și cât am iubit, căci nu-mi ajung mările și nici oceanele, şi n-am loc în pumni pentru mai mult nisip. Timpul acum nu-mi mai e prieten şi tu pleci tot mai departe, tot mai mult, tot mai des.

Un minut de-ar sta pământu-n loc, să mă opresc şi să răsuflu, şi stelele-ar pica şi soarele s-ar stinge, tu tot n-ai înțelege că zile-ntregi am cerșit timp să te-ajung... dar ce ar opri un uragan în drumul lui? Totul nu a fost de ajuns.