Petrecerea era în toi. Pahare se auzeau ciocnindu-se, râsete și parfum de dame îmbia toata clădirea. Lumini multe și domni ce își curtau cu privirea partenerele.

Orizontul acelei străluciri se micșora strâns între două uși. Le închise, trase cheia și căzu pe scaun parcă fără nicio vlagă. Privea paharul din mână și privirea ar fi ajuns undeva în adâncuri dacă nu s-ar fi regăsit în reflexia sticlei. Gândurile atingeau corzi ce formau o muzică aparte, game amestecate la fel ca și sentimentele ce îi invadaseră tâmplele. Simțea un gust amar și totuși era o liniște ce îi atârna pe pleoape. Avea tot și îi lipsea totul. Era mare și totuși îl durea nimicnicia lui. Ar fi fost capabil să găsească răspunsul celei mai grele probleme de logică, dar nu găsea logica stărilor lui. Ar fi demonstrat matematic cât de necuprins e infinitul, dar nu ar putea găsi o explicație pentru durerea lui.

Știa că toate au un rost, totul poate fi tradus, că nimic nu e ce pare...și erau atâtea de pus cap la cap. Totul se îmbina în bucăți de puzzle, cautând o explicație pentru fiecare lucru ce se petrecea în jurul lui. Știa că undeva în mulțimea din spatele lui era și ea. Știa că nici măcar nu observase lipsa lui. Şi-ar fi dorit să îl caute, de fapt de aceea a și plecat. Nu nevoia de liniște, nu nevoia de odihnă, ci nevoia de a fi căutat, de a se simți lipsa lui, îl împinse în acel colţ al casei. Dar știa că nu o să fie el cel căutat.


Gongul bătuse deja odată și nicio schimbare. Goli paharul dintr-o singură sorbire, ridică condeiul de pe foia scrisă aproape jumătate, semnă în colţul de jos şi cu un zâmbet trist, aruncă liniștea de pe pleoapele lui. Duse mâna la inimă de parcă ar fi mângâiat un tovarăș descurajat și ieși pe ușa din spate. Ce lăsă în urmă fu doar o privire încețoșată de lacrimi și o foaie ce nu va fi citită niciodată.