E prea cald pentru iarna. Mie dor de zapada. Afara vrabiutele se scalda in soare, pierzndu-se prin cateva frunze uscate, necazute din copac.

Mi-e dor de zapada, de vremea cand imi dadea mama sania jos din gard si plecam la sanius. Mi-e dor de mirosul de lemn ars atunci cand ma intorceam, de bilutele de gheata ce se formau pe manusi cand le punea mama pe marginea sobei. Mi-e dor de strudele cu mere si de sora mea care era asa de mica si radea asa frumos cu singurii ei doi dintisori.
Mi-e dor de inocenta mea, de faptul ca a pierde insemna ratacirea unor simple jucarii iar a nu avea voie insemna doar ca nu trebuia sa hoinaresc seara dupa 8.
Pe atunci imparteam tot ce aveam, bine..poate aproape tot. Puneam in buzunar biscuitii pe jumatate rontaiti sau ciocolata care se topea pentru a le da si mamei si piticului din casa. Insa mama mereu refuza. Au fost poate primele lectii de altruism si iubire pentru cei dragi pe care mama ma invatase in acele clipe. Nu era prima oara cand ne rasfata pe noi si uita de ea.

Au trecut mama ani de cand m-ai adus pe lume. Poate nu am fost mereu un copil model, poate nu mereu am fost cum tu ai fi vrut sa fiu. Insa mama, mereu voi fi copilul tau. Aici departe printre betoane, mi-e dor de zapada care inca nu ti-i s-a asternut in par si de zilele in care copil fiind, nu stiam ce inseamna departare, tristete si nici singuratate.

De ziua mea mama, tu esti cea care trebuie sa primeasca urarile. Multumesc pentru omul care m-ai invatat sa fiu.