A plange nu e o slabiciune, e o dovada simpla de iubire.  Plangem cand se nasc copiii, cand castigam ceva ce ne parea imposibil, plangem cand moare un om drag, cand suntem parasiti, cand gresim sau constiinta atarna greu asupra capetelor noastre. Aceasi manifestare pentru lucruri atat de diferite. Ca si cum ai definii fericirea, durerea, implinirea, iubirea, moarte si viata cu un singur cuvant. Insa asta ar face un om obisnuit sa eticheteze sentimente si obiecte. Un om pierdut in detalii si legi filozofice.
Insa pentru un suflet a plange inseamna  acel ceva ce este peste puterea omului de a stapanii. E golul sau prea plinul ce nu il poate definii. Si cum ai definii nemarginirea sau suflarea sfanta ce a fost imprastiata peste tine, pumn de huma, prizand viata?

Trupul a fost invatat sa se infrupte, sa fie lacom, pe o parte sa adune iar pe cealalta sa risipeasca. A fost invatat sa isi satisfaca poftele si asta a numit fericire, iubire, implinire. Mentalitatea omului modern e ca un barbat nu are voie sa planga pentru ca e o dovada de slabiciune, iar o femeie..eh..ea poate sa planga pentru ca e prea firava. Insa cati au simtit cum lacrimile unei mame indurerate topesc pietrele? Cine a simtit goliciunea unui sot ce si-a pierdut sotia sa preaiubita? Cati nu ati dorit la un moment dat sa va scoateti inima din piept de durere? Si cati nu ati plans, uneori necontrolat?

~ ~ ~

Plang uneori de dor, alte ori de mila. Insa cel mai des plang fara motiv. Aparent. Insa sufletul mi-i prea incarcat. Durere adunata, doruri si cuvinte ce nu le pot uita. Promisiuni de care nu m-am putut tine, oameni ce i-am indepartat, suflete pe care le-am ranit, si mai presus de tot..iubirea ce am pierdut-o.

Si ma intreb..cand plange Dumnezeu?