De cate ori nu ai privit o rana veche, si nu ti-ai amintit de coltul ascutit al pietrei de care te-ai lovit? De cate ori nu ti-a fulgerat inima si nu ti s-a oprit respiratia? De cate ori nu te-ai intrebat cum de s-a inchis? Oare nu ti-ai amintit cum ziceai ca nu se va termina niciodata si cum ti se parea atunci de neegalat?

Dar iata-te azi, intreg si vindecat. Insa amintirea durerii apasa mai tare ca rana in sine. Amintirea nu se vindeca, nu se sterge, e adanc scrijelita pe inima ta. Azi, poate o alta mana mangaie rana si strange cu dragoste si recunostinta sufletul tau, si te va intreba in ce stanca ti-ai prins inima. Iar tu, uitand sa mai respiri si coborand tristetea peste ochi, vei retrai pentru o bataie de ceas aceasi durere. E clipa in care intelegi ca esti mai mult trecut decat prezent, ca legaturile rupte prematur te vor biciui tot restul fericirii tale, fericire de fatada cu iz de ramas bun.

Azi iti cladesti viata pe stanca, dar frigul noptii va sfarama piatra si maine nisipul iti va zgudui temeliile. E acelasi vant rece din privirea ei si aceasi stanca pe care o poarta-n piept. E  chemarea eului de altadata, cel lasat printre randurile povestilor vechi, neterminate si aruncate in uitare. O papusa uita-ta in marele teatru, ce plange printre florile uscate.


Intoarce-te suflete, deschide-i ochii si scrie-i pe buze: "Si nu au trait fericiti pana la adanci batranete. Sfârşit."


[poza]