Din totdeauna am iubit muntele. Nimic nu e mai imbarbator si mai incurajator decat el. Insa nimic nu se compara cu senzatia pe care o am numai cand ma gandesc la mare. Si nu stiu de cand se intampla asta, dar cu siguranta a devenit o obsesie. In momentele de stres maxim, de incordare, suparare sau dezamagire, nimic nu ma elibereaza decat imaginea unei strazi ce se ineaca in mare. Cerul, marea...nisipul. Pur si simplu o imagine ce imi descatuseaza creierul si imi inunda venele cu o senzatie de libertate, de pace, eliberare.

Am gasit si raspunsul, insa nu face decat sa admit inca odata nemarginirea mintii si de cat de necunoscute sunt caile ei. Ti-as detalia, dar cele mai frumoase roade ale inimii le pastrez doar pentru mine. E un egoism ce mi-l permit. Pentru ca sunt prea valoroase si pentru ca ele sunt caramizile ce ma face un nou om.


[Oamenii frumosi s-au nascut din mare.]