Plec. Vremea e mai blândă azi. Voi coborî spre lumea celor zbuciumați, lăsând în urmă culmile și pumnul meu de îngeri.
Am poposit destul, iar iarna nu va trece prea devreme. Așteptarea-i în zadar. Am înțeles greșit slabele vârfuri de iarbă ce-ar ieși de sub zăpadă, am crezut greșit în acel grad peste zero, și nu mercurul a mințit, ci ochii mei ce-au vrut să vadă altfel de cum era. Şi ceaţa ce dispărea încet încet. O!, ceaţa, un prea bun iluzionist. Aşa că plec acum până când nu vei transforma fulgii reci dar scumpi, în picuri grei de ploaie ce mi-ar săruta obrajii, iar pământul de sub picioare nu mi-l vei uda.


Poate voi întâlni primăvara în drumul meu, și poate-i voi da inima mea grea, să facă brazde-adânci și să îşi sădească flori albastre...de nu-mă-uita. Şi toamna când le voi culege, mă voi gândi la iarna mea, la frigul ei și...la ochii tăi.

De vei veni atunci furându-mi toamna, îți voi deschide ușa, draga mea, să te-ncălzeşti la foc și să iubești...cum n-ai iubit nicicând, nicicum.


[poza]