M-am întors acasă pentru-o clipă, am deschis poarta pe jumătate dărâmată de cine știe ce vânt, și am înaintat cu teamă și cu inima trăgându-mă după ea.

Pragul ușii scârțâia iar perdeaua agățată mi-a fulgerat toată ființa. Dar mi-am amintit că e pustiu la fel ca marea-n larg. E praf și e-ntuneric, iar singurele locuri primitoare sunt pânzele de păianjen ce mi-au acoperit cărțile și lampa. De jur împrejur e o liniște de mormânt, mormântul iubirii noastre. Cea care a început ca un vulcan și care ani întregi a erupt și a fumegat.

Am fost niște alpiniști novici ce la început ne-am susținut și ridicat unul pe altul, apoi, la vremuri de-ncercare ne-am dat drumul mâinilor prea obosite sau prea fragile, dar de câte ori iubire, corzile nu ne-au salvat? Acele corzi ce se atingeau în inimile noastre, se prindeau strâns una de alta și se încleștau în noduri ce nimeni nu ar fi putut să le desfacă. Şi totuși, s-au desfăcut. Visele ne-au despărțit iubire, visele ce pe tine te duceau spre vest, spre alte culmi, iar pe mine mă purtau poate prea departe, poate prea mult. Şi ai tăiat coarda și ai trasat urme adânci prin mine și prin zăpadă, și ai plecat. Eu mi-am continuat cu greu drumul, un drum de doi și pentru doi.

Acum, iată-mă, la început de împlinire, dar fără tine, fără vise. Iată-mă iar acasă, încercând să aduc la viaţă ceva pierdut. E încă frig afară și încă e zăpadă. Dar de sub crusta rece, își croiesc drum ghioceii, iar de sub praf și cenușă, se zbate iubirea mea, vulnerabilă și tăcută.

Ce-ai să faci cu ea?