Am sa incep aceste randuri pentru tine, suflet ce te-am pierdut nu mai stiu pe unde. Sper, intr-o zi, cand imi vei recunoaste scrisul, sa ti se opreasca o secunda goana si sa citesti cu vocea tremuranda ca te-am cautat, ca te-am asteptat in fieacare seara sa te intorci ca un fiu risipitor, sa-mi deschizi pleoapele usor, sa te furisezi si sa umpli golul din mine.

Ai intarziat. Sper ca aceste cuvinte se vor opri pe buzele tale candva si nu vor fi doar niste foi roase de vreme, iar eu voi privii prin ochii prea ruginiti de atatea ploai sarate, cum soarele apune si in noaptea asia, singur, rece si nemuritor.

Aseaza-te pe prispa casei caci am sa-ti spun atatea. Prin apele straine prin care ai colindat, ce te-a indepartat de tarm, de mine? Ce valuri te-au purtat tot mai departe, ce curenti au sters drumul catre acasa? Ce dureri te-au impetrit si ce rani ti-au slabit legaturile? De ce dorul il alungi si ce ganduri tii sub lacat? Timpul nu iti va vindeca urmele adanci din piept, si nici departarea. Regretele nu le arunci peste bord si speri sa ajunga pe fundul vreunei mari sau acoperita de corali. Regretele stiu sa inoate dragul meu si nu obosesc sa te urmeze. Intoarce acum capul spre mare si vezi cum stau pe mal, aliniate ca un brat ce te va cuprinde mai devreme sau mai tarziu.

Degeaba fugi de ele. Fa-ti curaj si infrunta-le. Leaga-le de stanci ca oricine va cutreiera pamantul in lung si-n lat, sa stie care e pretul iubirii, cat costa un suflet de om si cat dureaza vesnicia.