"Lansăm o barcă, visăm o călătorie: cea care călătorește este întotdeauna marea."(Mia Couto)

Ceva plânge în mine. Acea liniște era doar pauza dinaintea furtunii. Ca atunci când pentru o secunda ți se oprește respirația, închizi ochii și primești acel sărut mult așteptat.

Mi-e teamă, și ai bănuit bine. E singurul război în care mi-am greșit strategia, de fapt nu mi-am creat una. Mă lași să mă bat cu morile de vânt până îmi pierd credibilitatea în ochii tăi, apoi îmi dai coiful jos ca să te privesc în ochi. Văd acea faţă calmă, sufletul cald din tine, cel pentru care am plecat pentru prima dată în luptă. Şi acum, degeaba ți-aş zice că vreau să vântur un steag alb, căci nu m-ai crede. Nu mă contrazic, zic doar ce simt și cred. Şi uneori simt și cred diferit.
Între noi e un teritoriu ciudat, în care busola o ia razna. Știu că nordul mă duce către tine, dar dacă la fiecare secundă nordul e în altă direcție? M-am pierdut pe câmp, sunt între vânturi, răscrucea lor. Şi închid ochii, iar tu te ascunzi în masca ce ți-o pui zilnic.

Te-ai întrebat de ce închidem ochii când sărutăm? Ca și cum ceva rău s-ar întâmpla?



sursa photo