Cuvintele si-au pierd valoarea, iar eu mi-am pierdut cuvintele. Nu stiu unde le-am uitat, nu stiu unde mi-am abandonat eul. Nu mi-a fost usor sa iau fiecare zi departe de tine ca o un pas inainte. Caci totul era anapoda. E ca in visele cand trebuie sa fugi si radacini prinse adanc in pamant te opresc.

Acum ma uit in oglinda si parca o aud spunand: "Tu de unde ai aparut straine?" Dar oglinda tace! As vrea sa il strang de gulerul hainii si sa il alung din fata mea. Dar nu pot ajunge la el, cum nu pot ajunge nici la tine. Imi recunosc ochii, sunt doar putini mai tristi si ca o foaie invechita de pe care nu mai poti citi nimic.  As ingenunchia dar genunchi mi-s de piatra. Ti-as zice tot ce simt, dar nu mi-au ramas decat doua cuvinte, un pumn de litere decupate din romane, dar care nu mai au valoare inaintea ta.

Te-as strange in brate, te-as strange tare, caci de luni de zile singuratatea mi-a fost singurul tovaras. M-a invatat sa alung lacrimi, sa alung durere, m-a obisnuit cu dusul rece a fiecarei zi si mi-a aratat cum sa inchid sub lacat iubirea. Sa o sufoc, sa o opresc. Si sa tac!


Acum mi-e frica. Si nu-mi doresc decat doua lucruri, poate trei: muntii de acasa, zambetul tau si tu! Tot ce am iubit vreodata!