A trecut atâta timp de când nu ți-am scris. Departe de țărm, undeva pe apele amăgirii am încercat să-mi croiesc un drum departe de tot ce construisem pentru tine. Am ars din temelii casa și am dezlegat amintirile, le-am lăsat să fugă în munți departe, acolo unde s-au născut.

Au fost și zile cu soare dar au fost și stânci ce mi-au lovit cârma și vânturi ce mi-au sfâșiat pânzele, dar n-am încetat să plec cât mai departe de locurile ce mă ținuse prizonier. Te-aş minți dacă aş nega că ar fi prima scrisoare ce ți-o las după atâta amar de vreme. Ţi-am scris pe plaja pe care am poposit. Acolo mi-am amintit de acele puține zile petrecute pe malul mării împreună. Probabil la flux apa a șters tot ce mâzgâlisem pe nisip. Am mai scris și pe câteva pietre lângă un izvor unde mi-am clătit faţa plină de sare. Mi-am amintit de indignarea copilărească cu care m-ai privit când ți-am spus că ești ca sarea în bucate. Şi au mai fost zeci de foi rupte și aruncate în ultimele raze ale soarelui. Erau rânduri ce strigau și implorau. Dar implorau degeaba.

Nu știu soarta acestei scrisori. Poate va ajunge scrum..sau poate va rămâne pe masă..uitată. Dar azi, sunt undeva pe uscat, cu inima nu foarte bine ancorată, căci nu voi putea poposi mult. Fug de tine ca de-o crimă ce mi-ar aduce pedeapsa capitală. Dar am murit de atâtea ori și m-ai înviat, încât, iubire, ce ai mai putea ucide în mine?

Dacă vrei să știi de mine...sunt bine. Poate îți voi scrie mai des, poate deloc. Dar sunt bine, doar uneori îți simt lipsa și mi se face dor de tine. Şi atunci când simt că aş claca, adun timpul într-o capsulă, i-o dau inimii și-i spun să bată o dată și-ncă o dată...să aştepte și să tacă. Închid ochii și-aduc noaptea peste sufletul meu să-mi adorm simțurile. Şi când soarele îmi sună deșteptarea, îl strig pe El și-i spun să-mi sufle în pânze.


Acum va trebui să închei, pentru că-i târziu şi lumânarea e pe terminate. Așteptă să ajung afară, și-apoi suflă, iubire....suflă.

[poza]