Cand am vrut sa vad cat am crescut, m-am apropait de tocul usii, unde cu cateva zile in urma mama imi trasase cu creionul deasupra crestetului, si am facut acelasi lucru. Cata bucurie pentru acel centimetru in plus. Insa indoiala a prins inima mea frageda. Si toata bucuria a devenit o lupta si o tristete profunda. Am repetat iar si iar, si unele erau chiar mai jos decat linia ce o facuse mama. Atunci am aruncat creionul si a fost ultima oara cand m-am masurat.

Apoi anii au trecut si am inceput sa iubesc. Stii tu, iubirea aia ce iti furnica pieptul si te lasa fara aer. Si am iubit cum nu iubisem in viata mea. Si zi de zi vroiam sa vad cat de mult a crescut iubirea mea. Atunci mi-am pus inima langa a ta si am masurat distanta dintre ele. Eram asa aproape. Insa intr-o zi am masurat drumul de la tine la mine si mi s-a parut o vesnicie. Atunci m-ai judecat ca masor cu alta oca, si ai plecat. In aceasi zi am aruncat iubirea intr-un colt si am uitat de ea.

Acum sunt zile cand imi masor rabdarea. Si descopar ca e atat de darnica. Apoi cantaresc intelepciunea si nu pot sa nu ii multumesc durerii pentru focul prin care ma trece. Insa mi-e teama sa adun dor cu dor, sa deschid usi ferecate de ani de zile si peste care tacerea s-a lasat de mult. Morminte ale unor amintiri la care aduc an de an o floare si o inima zdrobita. Ani ce nu au ingropat rani ci au lasat gol un suflet, ani ce nu au vindecat ci au lasat urme adanci.

Si de n-ar fi morminte goale, si de-ar fi amintirea ta acolo, dar esti atat de vie si nu mi-esti data mie. Ci alte inimi ti-s altar, ganduri in care nu ma regasesc si buze ce rostesc alt nume.

Iar eu? o mare de nisip. Si ce floare ar incolti sub arsita zilei? Sau ce piatra n-ar crapa in frigul noptii?