În urmă cu doi ani, într-o seară ca aceasta, cu vânt și nori, însă cu mult mai frig, ai sunat. Îți tremura vocea. Era prima oara când ne auzeam. Ne știam doar din scris și poze, din povestirile altora și din ale noastre. Şi totuşi ai spart gheaţa.

Mă anunțai pe un ton ciudat, cu o voce plină de emoție, că vei veni în Iași. Şi că ai vrea să ne vedem. Tremuram din toate încheieturile, și nu pentru că mi-era frig, ci pentru că aveam un nod în gât și inima mă alerga ca pe hipodrom. Zilele ce au urmat au trecut infernal, însă momentul în care ne-am văzut, a schimbat orice gândeam până atunci sau simțeam. Restul s-a întâmplat prea repede. Știu doar noaptea aceea când erai în tren și ți-am zis să cobori la prima stație.

N-ai coborât atunci ci o lună mai târziu, exact pe peronul 4. Ce a urmat nu mai rețin, decât că eram sus, în cameră, încălzindu-ți picioarele înghețate. Emoțiile au șters acea parte din memorie. A! Şi că era o zi de 9 noiembrie. Şi asta pentru că am sărbătorit-o timp de aproape doi ani, fără două luni. Aproape doi an plini de bucurii și împliniri, dureri și dezamăgiri, dragoste și despărțiri. Însă atunci, în acea zi de 9, inima mea bătea orice record.

Şi nu pentru tine!