Datorită unui comentariu ce trebuia să îl aprob, am recitit una din postările de anul trecut de la începutul lui septembrie și m-a pus puțin pe gânduri.

Zilele se aseamănă foarte mult, trăirile, durerile, gândurile, doar personajele din piesă sunt puțin diferite iar unele au fost schimbate. Dar rolurile au rămas aceleași. Şi mă întreb dacă nu ar fi momentul să trag cortina peste, să regizez o altă piesă, o altă poveste. Jucând pe aceeași scenă cu iubirea e solicitant. E un actor ce nu obosește, căruia nu îi pasă dacă tu încă nu ți-ai terminat replica sau dacă ai nevoie de ajutor. E un actor egoist, răzbunător, ascuns și nesătul. Mi-aş dori un alt rol, o altă piesă, dar am uitat că eu sunt doar un simplu figurant şi cineva de sus trage sforile. Mă întreb dacă nu cumva și-a lăsat păpușile în voia sorții și astfel povestea se scrie singură.


Știu că de multe ori m-am împiedicat, de tot atâtea ori m-am ridicat, dar a devenit obositor, o rutină ce mă seacă pe interior. Caut liniștea, tânjesc după pace, gândurile mele fac prea multă gălăgie, iar inima țopăie și ridică praful ce mă împiedică să văd înainte. Grijile mă sufocă și imaginându-te jucând pe altă scenă, alături de altcineva, îmi amintește că actorului i-a fost dată o singură libertate: să aleagă. Eu am ales să nu rănesc, să nu jignesc, să nu arunc cu noroi chiar dacă viaţa m-ar fi îndreptățit. În schimb, am ales să înec orice urmă de revoltă, gelozie şi posesivitate, să ucid dragostea care a așteptat, a îndurat, a acceptat şi a iertat ani întregi, care în final a fost resuscitată pentru a fi îngropată iar. Ma-ncearcă ura, şi asta pentru că nu pot pune capăt acestui act. Am rejucat împreună epilogul de zeci de ori şi totuși nu pot trage cortina.

Oare asta să fie iubirea? Dacă da, atunci te-am iubit prea mult.