De o săptămână fără net. E liniște. Simt că lumea s-a rupt de mine, sau poate eu de ea. Da, am reușit să mă rup de ea.
E o liniște ciudată, ca tot ce ma înconjoară. Am destul timp liber(deocamdată). Mi-era puțin(doar puțin) dor de facultate, de același veșnic etaj 7 cu cozi la lift, de linii de cod, de colegi, de alintul lor, a fetelor mele, de întâlnirile noastre, de ceaiul interminabil şi de creaţa pofticioasă ce vrea mereu două ceşti cu ceai deodată şi pâine prăjită, de ochii negrii ce îi vedeam oglindiți în celălalt pahar de vin şi cartofii copți(tăiați doar de mine că să nu facem victime), de noi toţi la un loc.
Am început bine, cu un borcan de dulceață terminat(ah și era singurul), cu îmbrățișările și afecțiunea voastră, cu sleepover și clătite. În oraș e prea multă lumea la semafoare, bobocei drăguți, colegi/e noi, primele ore și primul chiul a profesorului, implicit prima bere/cafea/suc împreună, prima masă la cantină și primul avânt.


Da, am luat-o de la capăt. M-am vindecat, chiar dacă rana e încă vizibilă, dar e toamnă și e cald, mi-am încheiat socotelile și acum simt că puzzle-ul (ne)rezolvat l-am pus deoparte. Am unul mai mare, mai plin de viaţă, vise și de speranțe de rezolvat. Ştii că ador asta. Îmi știu valoarea și asta m-a întregit. Acum aștept doar ca vântul să îmi sufle în pânze. Vreau să îmi construiesc noi amintiri, fără tine. Acum nimic nu mai are amprenta ta, nici casa, nici patul. E timpul pentru noi sentimente, nebunii, kilometrii mulți și iubire. Fără tine.