E aşa ciudat cum noaptea, inima ţi se ghemuiește în piept și tremură. Şi nu de vântul cu miros de struguri și de frunze sfărâmate, ci de goliciune, de lipsa unei alte inimi, care să bată lângă ea.

Şi de data asta, noaptea a căzut pe nesimțite. Şi undeva, din spatele unui munte gârbovit de timp, a răsărit o lună imensă. O semilună. Unde şi-o fi lăsat jumătatea?

Ador apusurile, nopțile atunci când luna e plina..și inima mea la fel. Însă în nopți ca acestea, totul e greu de suportat. Aşa că am pornit prin ţară, unde am văzut apusul de la Buşteni, un cer roşu de pe Sorica-Azuga. Apoi am mers pe pârtie la Predeal, unde am atâtea amintiri cu tine. Nu am uitat nici Sinaia, unde am băut vinul acela fiert ca să ne dezghețăm. Am văzut și alte oraşe, însă nu au contat aşa mult. Şi da, m-am oprit pe plajă. Din păcate la Mamaia, dar e la un val depărtare de locul unde am văzut noi luna plină și plaja unde am mâncat. Bătea vântul, exact ca atunci, însă acum e mai frig, căci nu te mai țin în braţe. Marea era mai agitată, şi luna nu se mai reflecta ca atunci. Aşa cum multe nu mai sunt acum.

Pentru cei care vor să facă aceleași plimbări ca mine, există o posibilitate. E doar la un click de voi. E una în timp real, însă și realitatea e relativă..nu?

>> enjoy <<