visez noptile cum, dupa ce lumina se stinge si soarele apune, rup un ciob din mine si sap in zidurile reci ce ma inchid in neputinta si in inchisoarea asta pustiita, numita viata. visez cum ascund in subconstient tot praful cazut din ceea ce odata erau vise dar care au devenit pereti umeziti de lacrimi si durere, incatrand gratiile ascutite ale asa zisului normal. ma imaginez trecand dincolo de ziduri si de sarmele ghimpate ce mi-au lasat cicatrici adanci, tarandu-ma pe sub luminile felinarelor pana la marginea pamantului, si de acolo, ca raspuns la rugaciunile fierbinti, doua aripi crescand dintre umeri, intai firave si umile, apoi puternic luandu-si avant spre soare, zburand ani lumina spre infinit.
visez cum la umbra aripilor mele, acolo in nemarginire si lumina, capul tu ti-l culci, copila cu chipul bland si ochii inlacrimati, rugandu-ma inca o zi sa mai raman. dar vai, drumul meu e inca la-nceput, si mai am de sfaramat lanturi si de batut la porti inchise, iar locul meu nu-i aici si nici acum.

visez noptile cum, dupa ce luna rasare cat jumatate din orizont, m-adun ca pe un vas de lut spart, parand pentru urmatoarea zi un suflet impacat si fericit, ca inca mai sper, ca inca mai pot, ca inca mai vreau, ca linistea asta de mormant o mai rabd, luand-o de la capat zgariind peretii celulei mele si sperand ca intr-o zi, o voce calda ma va striga pe nume: