steatea rezemata intre doua raze, cu iarba oglindindu-i in ochi si cu buzele scaldate de lumina. nu facea nimic si totusi tinea pe pleoapele ei tot universul si era stalpul pe care mi-as fi construit viata. undeva in lume toate ceasurile se oprira, iar timpul curgea doar prin venele noastre si pulsa in tample ca un glas mut ce mi-ar fi soptit "ce rost sa castigi lumea daca iti pierzi sufletul?".

o priveam cat de minunata era si cum dirija viata cu degetele-i mici si calde. mi-as fi vandut sufletul pentru ea, caci ea era lumea mea, acolo incatusata intre cer si mine, cu un zambet adus usor in coltul gurii. dar a clipit strivind intre gene chipul meu si a plecat, lasandu-ma in mijlocul marii, fara nord si fara far. 

caci visele nu tin decat noaptea si ziua a spulberat cu caldura ei dorintele mele. s-a intors unde a ales sa fie, piatra de temelie altui suflet, lasandu-ma ca un manole ce-si construieste biserica ziua iar si iar. ma darama dorul si neputinta, de parca as imparti un tub de oxigen cu altul. ma izbeste realitate si ma goleste de putere, suflet parasit si nedorit, chemat si-alungat, e timpul sa lasi marea ce tot vine si iar pleaca, da foc la barca si pleaca sus spre munti, cautat-ti izbavirea si invata ca lumea nu iti va da inapoi tot ce oferi, iar iubirea...ah iubirea..nu va fi a ta cum n-a fost niciodata!