Traim zilnic cu frica de a fi noi insine. Ne robim propriile suflete legandu-le cu lanturile grele ale societatii, de teama de a fi criticat si judecat de gloata. Tot mai mult ne inhibam dorinte, vise si nevoi, pentru ca multimea a decis: ce e mai mult de nimicnicia lor e urat si inacceptabil.
Ne otravim inima cu fiecare pofta ce ne-o oprim si cu fiecare regret de a nu ne fi potolit placerea in nectarul ei. Si asta pentru ca a pacatui cere mult curaj, iar lucrurile cu adevarat reale se intampla in viata ce multora le trece pe deasupra crestetelor.
Lumea ce azi iti saruta talpile maine te va rastignii, doar pentru ca ai indraznit sa iesi din comun si din noroiul in care ei se balacesc ca niste animale ce nu au cunoscut fericirea decat prin imbuibare si ametirea gandurilor lor limitate. Aceasi lume ce azi te va numi prieten maine te va scuipa si te va lovi cu pietre, doar pentru ca mintea ta poate cuprinde infinitul si ochii tai vad dincolo de forme si de placeri carnale. Lume care nu indrazneste sa iasa din confortul zilnic, lenevind prin funduri de pat cu burtile hidoase sleite de caldura si cu sorturi la gat, rareori oferind societatii un exemplu, trupuri ce asteapta noaptea pentru a se despuia si pentru a-si potoli chemarile animalice in cine stie ce brate mincinoase, oameni ce nu gasesc in iubire decat desfatarea si o scurta eliberare. Oameni ce sunt incapabili sa inteleaga duhul din fiinta de alaturi, oameni ce nu-si pot modela propria viata ci se lasa purtati de valurile vremii, care incotro. Lume! Ah..gloata de normali!

Da, sunt nebun, pentru ca am indraznit sa ridic capul desupra limitarii ce va cuprinde. Nebun ca am crezut in dragoste si in putearea ei, nebun cand am crezut ca pot muta si muntii. Nebun cand am dezbinat legile voastre care spun ce e normalul, nesocotit ce infrunta crezul lumii. Mi-am facut din intelepciune templu si din iubire religie, Dumnezeul meu e unul viu, ce si-a pus un strop din divinitate in mine si in tine. Dar ah..tu esti orb si nu poti sa vezi. Sunt cat bobul de mustar, dar curajul a rupt gratiile si m-a scos din randurile lumii. Nu vreau mostenirea voastra, nu vreau viata voastra comoda si traita pentru a hrani gura si a potoli trupul.
Vreau ceruri pentru zborurile mele, vreau vanturi ce sa-mi poarte gandurile si stanci pe care sa imi scriu iubirea! Mai bine-o zi in vesnicie decat un an in nimicnicie.

Si iubita mea, cand lumea o sa vina sa ma-ngroape, cand ma vor socoti pacatos si de neiertat, lasa-mi lesul in mijlocul padurii. Muschi verzi si flori imi vor face mormant si pamantul ma va recunoaste. Caci l-am batut spunandu-i povestea noastra si l-am udat cantandu-i despre tine. Pasarile umbra imi vor face cu aripile lor si cerul uda-va lutul descompus. Dar ah...sufletul meu fericit va fi, caci am trait si am avut curajul sa amutesc gura lumii.

Voi nici nu m-ati hranit, nici nu m-ati iubit. Nu m-ati primit si nici nu m-ati inaltat. N-am s-arunc margaritare in gura porcilor. Dar pacat de cei putini care se zbat in lanturile voastre si ar vrea sa evadeze. Suflete, esti sclavul propriei tale frici. Ea te incatuseaza si vei muri cu degetele insangerate, zgâriind zidurile ce azi le pui, caramida peste caraminda, vorba lumii.


Tu, pe ce te vinzi?