Ieri..o zi a limitarii.

Totul a inceput de dimineata, dupa o noapte plina de cosmaruri, cand primul lucru a fost sa realizez starea de frica si palpitatiile care le-am "mostenit" de peste noapte, si brusc am hotarat sa mergem cu bicicletele la padure. Zis si facut. Intr-o ora eram deja pe drum.

Dar partea grea abia acum vine. Prima data am crezut ca este lipsa mea de "exercitiu fizic", apoi am banuit ca bicicleta s-a speriat de drumul forestier, dar problema era la "centru de comanda". Inima batea infernal de repede, urechile infundate si auzeam cum respiram de greu. Am dat sa ma ridic, dar am simtit picioarele de parca erau din carpa. Am tras o sperietura groaznica, dar am dat un ultimatum sus la procesor..si l-am setat sa functioneze la limita.

Nu puteam sa cred câtă fericire era cand am vazut ca am ajuns intr-un tarziu la locul unde ne-am propus. Primul lucru a fost sa verific apa,si sa pun bauturile la rece. Apoi in cateva momente masa era pusa, focul facut sa ne apere de ţânţari..si apoi ce a urmat a fost ca o binecuvantare: aer curat, liniste, baie, plaja, uitare...si apoi acasa.

Cand credeam ca voi trage un pui desomn, nimic mai neadevarat..a trebuit sa plecam..tot pe un deal, la o cunostiinta. Si acolo dragii mei..raiul. O priveliste mirifica, florii mii, munti, apus, gratar, pepene galben si rosu, porumb dulce fiert..si pace, linistea unui camin ce a fost impartita cu noi, o dragoste ce o simteai venind de nicaieri, uitare...

Uitare ca undeva in suflet, o rana e deschisa, o rana care vrei sa o ignori, o rana care te doboara usor, o durere ce te limiteaza la a fi om atunci cand ai vrea sa fi mai mult.

Iti cresc aripi sa zbori, dar ai plumb in picioare..caci doare..doare tot ce ai iubit...si inca mai iubesti.