Acum ştiu că ceea ce nu vreau să înţeleg, sau nu pot, viaţa va avea grijă să o fac. E testat pe pielea mea ce înseamnă ca "roata să se întoarcă". Abia atunci vezi lucruri care nu credeai că există, și vei primi palma bine meritată.

Acum două săptămâni am înțeles două lucruri, poate trei: și eu am rău de spitale, urăsc să conduc mașina, sau cel puțin cu tata în dreapta, și că la fiecare pas e ascunsă o învățătură. Exact ca în jocurile alea în care trebuie să colectezi bănuţi ascunşi pe traseu, sau super puteri. În acea zi însă eu nu colectam numai puteri, ci îmi accentuam și fisurile, acea "slăbiciune" la contactul cu femeile în vârstă, faţa lor tristă, suferința lor, anii săpați în fruntea lor, ceea ce ma marchează infinit de mult. Îmi loveşte inima. Un altfel de călcâi al lui Ahile.

În salon cu bunica mea fusese adusa o bătrână abia operată. Între ele un pat gol. Priveam acel tablou simțind cum picioarele mele devin de gelatină. Şi în minte suna "Om bogat, om sărac". O diferență ce mă durea. Bunica mea răsfățată cu toate bunătățile știute sau nu, ghiveci cu orhidee, în pijamale fine de mătase, cu un aer aristocratic, și acea femeie, chircită de durere, îmbrăcată cu o cârpă, probabil dată de la spital, asemănătoare cu cele pe care le vedeți în filmele cu doctori, însă mult mai subțire, cu o farfurie de tablă și o cană asemenea. Simțeam cum ceva zbiera în mine. Am ajutat-o să se ridice pentru a mânca. Stăteam cu spatele pentru a-i oferi intimitate, dar nu puteam să nu mă gândesc că poate mai are nevoie de ceva. La un moment dat observ că încearcă să își ia niște șosete. Era imposibil pentru ea să se aplece, aşa că am mers și am îngenunchiat în faţa ei. Primul lucru a fost să văd numărul scris pe papucii dați tot de spital. Părea o scenă din filmele cu evrei în care toți erau marcați, diferențele dintre oameni făcând-o numărul tatuat pe ei. M-am îngrozit de acea imaginea. I-am pus șosetele, și cu o voce tremurând de durere și de lacrimi mi-a zis:

-Dar..nu merit eu asta! Nu merit!

O Doamne! În mintea mea au trecut mii de imagini și gânduri. Oare eu câte nu am primit fără să fi meritat vreodată? Sau câte aş fi meritat și nu am primit? Am învățat smerenia fără să îmi dau seama ce fac. Ceva din mine a mers și a îngenunchiat acolo, în faţa unui om al nimănui. Am învățat prea multe să pot să le spun în cuvinte. Un om singur într-un spital, căci copiii îi erau departe, chinul unei operații, goliciunea sărăciei, și oftatul ei de durere care izbea la poarta inimii mele. Făceam un efort prea mare să nu lăcrimez. Am plecat de acolo neștiind încotro mă îndrept. Ştiam însă că bunica mea va avea grija de ea. Deja ne spusese să aducem data viitoare un halat pentru bătrânica aceea.
Poate din acest motiv era să fac și acel accident după care tata s-a jurat că nu îmi mai dă mașina. Oricum nici eu nu mai conduc cu el veci de veci. El ar fi fost de vină.

Şi acel sentiment de pierdere a sinelui. De fapt o întâlnire cu un alt eu. Dar asta e deja alta poveste....