Am zis de atâtea ori că plec, dar speram, că în drumul tău, vei întoarce măcar o clipă privirea înapoi, și atunci vei vedea acei ochi care te priveau până adormeai și te trezeai în lumina lor. Speram să vezi că viaţa afară, departe de braţele iubirii este mai dură ca orice, și că dezamăgirea lumii te va face să apropii palmele și să rogi cerul să deschidă porțile ca altădată. Dar ți-ai pierdut credința, sau poate ea nu mai cade din ceruri pentru tine? Ori nu mai credem în același cer?


Muntele plânge albind, bătrânețea cade deodată din ceruri ca bucăți din aripile îngerilor, iar lemnele nu mai ard în sobă. E praf peste clapele neatinse, iar ușa scârțâie înfricoșător. Cărțile sunt aruncate peste tot, iar râul pare înlemnit, ascunzând sub gheaţă o apă vie. Aşa curg în mine gânduri și sentimente, dar tu nu vezi decât zâmbetul meu fals și în ochii mei pământul rece ce ți-a ucis florile. În vale se vede orașul clocotind, și lumea zbătându-se pentru o clipă de fericire trecătoare. Aici e liniște, și singurul lucru care fierbe este sângele din inima mea. Nu o să mai aștept privirea ta, și nici să vii acasă.

Iar dacă vei veni, deschide ușa încet, pășește cu grijă și nu te speria de sunetul lemnului de sub picioarele tale, nu poate fi mai tăcut decât sufletul meu ca atunci când la fel, ai călcat pe el. Nu privi ceasul din perete. A stat demult, e aceeași oră ca atunci când ai închis ușa după tine. Şi nici cana de pe masă nu o spală. Are urma degetelor tale, iar puloverul de pe marginea scaunul încă miroase a tine. Te rog lasă-l acolo. Va părea mai puțin goală camera. Știu că patul nu e făcut, dar îmi aduce aminte de ultima dimineață, de ultima noapte. Aşa trebuie să rămână.

A da, și floarea de pe masă e pentru tine. E o floare de nu-mă-uita. Şi de vei găsi o scrisoare nu o citi. Arunc-o. Când am scris-o încă te iubeam. Azi nu mai știu!


p.s. Mint, ştiu. Dar ce rost mai are?