Am încercat toată săptămâna să scriu, dar în zadar. Prea multe gânduri, prea multe contradictorii și prea puține stabile. Acum îmi lipsești, apoi te urăsc. Şi afară vântul nu se mai oprește. As vrea să îmi măture toate visele și imaginile din minte.

Te visez mai des ca niciodată. Şi ziua în care pur și simplu nu voi mai simți nimic pentru tine e aşa aproape, că uneori o confund cu ziua de azi. Ca mai apoi, un simplu gest, un simplu gust și apari toată în ființa mea. Nu știu ce caut în caruselul ăsta. Nu îmi amintesc să mă fi urcat. Știu doar că uneori nu simt nevoia de tine, ba chiar te ignor, mi-ești totuna, ca mai apoi să mă sufoc de dorul tău. E clar! E toamna iar nebunii o iau razna. Şi totuși...era toamnă când, la o cafea în vechiul Iași, în zi de pelerinaj, mi-ai legat inima de tine. Şi ce bine îmi amintesc acea zi. Şi multe altele de după.

Sunt atâtea de spus, dar tu nu le asculți. Şi astfel rândurile scrise se vor regăsi pe alte buze. Iar tu nu vei știi că mi-e dor de lenevit și inventat poveşti, de flămânzit în pat, de râs, de zâmbetul tău, de toate jocurile și tâmpeniile noastre.




p.s. străine, te vad zilnic trecând pe la geamul meu. Te văd trăgând cu ochiul și căutându-mi chipul după perdea. Azi îl las deschis. Intră și strânge-mă în braţele tale micuțe. Restul vei știi ce să faci.