Era o seara tristă. Abia se oprise ploaia, iar pădurea din faţa geamului era mai mohorâtă ca niciodată.

Stăteam acolo, pironit în faţa geamului, pierdut în marea de gânduri. Era o mare verde în faţa mea, valuri de brazi ce cădeau unul după altul, și o mare tulbure în inima mea.

Deodată se auzi ușa, și după câteva secunde simții două braţe ce mă cuprindeau într-o încleștare dureroasă. Văzând că nu poate zdrobi stânca ce o ținea în braţe, se întoarse către mine și mă sărută. Cobor privirea către ea și îi zâmbesc ușor, apoi mă pierd iarăși în lumea de partea cealaltă a sticlei.

Ea îl îmbrățișa pe omul pe care îl iubea, însă în inima mea simțeam de parcă îmbrățișam o pădure de brazi uscați. Ea nu simțea durerea pinilor vesteji ce-mi rănea atât de adânc sufletul.

M-am dezlegat de îmbrățișarea ei și m-am așezat la masa de scris.

Ea m-a sărutat pe creștetul capului și a plecat cu un zâmbet forţat.

Rămas singur, un val de lumină mi-a închis ochii. Deodată geamurile se deschisese și un parfum de iarbă proaspăt tăiată inundă camera. Se auzeau pași ușori prin cameră. Tălpile tale goale alunecau într-un vals și o ploaie de flori de măr cădeau peste tine. Buclele tale se jucau în adierea vântului și păreai o zână a zăpezii în mijlocul primăverii. Rochia albă îți descoperea umerii goi și catifelați. Era o nebunie de senzații, de sunete și culori. Mă pierdeam în vocea ta, însă cu vârfurile degetelor mi-ai ridicat bărbia și te-ai aruncat în brațele mele. M-ai sărutat atât de apăsat încât un fior mi-a cuprins inima. Ai vrut să pleci, dar te-am prins puternic și te-am sărutat iar și iar..și iar.

Am deschis atunci ochii speriat, dar tu plecasei. Geamurile erau închise. Știam că a fost doar un vis. Am plecat capul, căci inima mi-era frântă de durere..plecasei atât de brusc.

Deodată am simțit ceva alunecând după ureche pe birou. Era o frunză de măr...uscată.  Am zâmbit...